„Să nu osândesc pe fratele meu…"

Suntem la jumătatea perioadei din Postul Paştelui, un anotimp de rugăciune, de smerenie, pocăinţă şi iertare.

Din punct de vedere teologic, rugăciunea este ridicarea minţii şi voii noastre către Dumnezeu. Se cuvine ca, atunci când stăm la rugăciune, să alungăm din gândul nostru orice grijă şi să îndreptăm toate puterile duhului nostru numai la Dumnezeu, să uităm toate cele pământeşti.

În perioada Postului Mare în Biserica Ortodoxă se citeşte Rugăciunea Sfântului Efrem Siriul: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie. Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei dăruieşte-l mie slugii tale. Aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin."

Chiar să nu fii un credincios practicant convins, ultima parte a rugăciunii „dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu…", te pune serios pe gânduri. Aici intervine întrebarea: adică, cum să mă rog pentru cel care mă fură, mă batjocoreşte, mă vorbeşte de rău? Foarte greu să îndeplinim această cerinţă, mai ales în zilele noastre, când escrocheria a devenit un stil de viaţă, la modă în toate sectoarele, mai ales în politică şi economie. Culmea ironiei, cei care ne-au făcut rău, ne-au vândut până şi iarba de pe marginea şanţului, când sunt cercetaţi se consideră victime ale jocurilor murdare din politică.

Se spune că Dumnezeu ascultă mai curând rugăciunea făcută împreună cu mai mulţi credincioşi: „Iarăşi grăiesc vouă că dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privinţa unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în ceruri" (Matei 18, 19).

Dumnezeu nu ascultă şi nu împlineşte rugăciunile atunci când cerem ceva păgubitor sau când nu suntem vrednici să fim ascultaţi. Totuşi, nimeni nu se roagă în zadar. Nicio rugăciune, nici cea bine făcută, nici cea rău făcută, nu este pierdută înaintea lui Dumnezeu. Prin rugăciune, cel păcătos câştigă iertarea şi din păcătos ajunge drept. Tâlharul răstignit împreună cu Hristos numai atât a rugat pe Mântuitorul: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în Împărăţia Ta (Luca 23,42), şi Hristos l-a iertat. Căindu-se, vameşul a rostit cinci cuvinte: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului" şi s-a întors îndreptat la casa sa (Luca 18, 13). Rugăciunea face dintr-un păcătos un drept, pentru că prin ea se câştigă darul pocăinţei şi al întoarcerii la Dumnezeu.

În rugăciunile noastre către Dumnezeu, trebuie să cerem mai întâi cele ce sporesc mărirea lui Dumnezeu şi ajută mântuirii sufletelor noastre: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi acestea toate (mâncarea, băutura şi îmbrăcămintea) se vor adăuga vouă" (Matei 6, 33).

Regele Solomon a cerut înţelepciune, spre a cârmui bine poporul Israil, iar Dumnezeu i-a dat nu numai înţelepciune, ci şi prisos de bunătăţi pământeşti (III Regi 3, 11-13). Deci trebuie să ne rugăm pentru cele trebuincioase vieţii, atât pentru noi, cât şi pentru alţii, dar să ţinem seama să nu cumva să cerem ceva care să privească relele noastre înclinări. Cine cere de la Dumnezeu bogăţie, dregătorii, slavă deşartă ori altele de acest fel nu caută mărirea lui Dumnezeu, ci lucruri trecătoare.

Lasă un comentariu