Din păcate, din anul 1990 încoace, pe meleagurile noastre mioritice, care au dat mari personalităţi naţionale şi europene, valoarea, meritocraţia şi respectul cuvenit au fost luate mereu în băşcălie, dispreţuite de mai-marii zilei, au fost votate legi abuzive, cum este Legea 217/2015, antiromânească, anticonstituţională, antidemocratică, antieuropeană, împotriva unor filosofi, scriitori, gânditori români, precum: Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Petre Ţuţea, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Emil Cioran, Valeriu Gafencu etc. Aici, în calea tuturor furtunilor aşezaţi, la Porţile Răsăritului, unde scara valorilor a fost mereu răsturnată şi totul a fost posibil, ţinte, prin timp, au devenit Înaltul Domn al Limbii Române şi al Poeziei - Mihai Eminescu, Mihai Viteazul, Constantin Noica, Nicolae Iorga, Panait Istrati, Lucian Blaga, David Prodan, Liviu Rebreanu, pentru a ne opri doar la câteva personalităţi. Mai-marii clipei n-au avut nici măcar minima curiozitate să afle ce au spus înaintemergătorii, prin istorie, acei mari învăţaţi ai timpului, despre străvechimea rădăcinilor noastre prin această continuitate umană, ce şi cum au gândit, ce au scris despre izvoarele noastre româneşti. „Un fir străbate - scrie Octavian Căpăţână în cartea „Mică enciclopedie de mari valori ridicate dintre români" - întreaga construcţie (n.n. valorică!): marea creaţie anonimă, şlefuită multe milenii, formele precreştine esenţializate şi abstractizate geometric, gândul lui Blaga, care aşteaptă creatori culţi pentru valorificare, creatori care să-i continue pe Eminescu, Blaga, Enescu, Brâncuşi, Noica."
Ia să vedem ce spun alţii, străinii, despre rădăcinile neamului nostru românesc. „Strămoşii rumânilor au exercitat o influenţă puternică asupra întregii lumi antice, respectiv a vechii Elade, a vechiului Egipt, a Sumerului şi chiar a Chinei" (Sumerlogul rus A. Kifisim). În „Legea 1.145", Pitagora face referiri la valorile superioare ale geţilor: „La geţi toate pământurile sunt fără margini"; „Dintre toate popoarele, geţii sunt cei mai înţelepţi" (Homer); Platon, elev al lui Socrate şi profesor al lui Aristotel, avea o viziune uluitoare „asupra medicinei lui Zalmoxis, acum mai bine de 2.400 de ani"; Dionisie Periegetul (138 d. H.) scria „despre cea mai mare ţară, care se întinde din Asia Mică până în Iberia şi din nordul Africii până în Scandia, ţara imensă a dacilor!". Referindu-se la plăcuţele de la Tărtăria, arheologul italian Marco Merlini spune: „Acum este o certitudine. Este rândul nostru să gândim că scrierea a început, în Europa, cu 2.000 de ani înaintea scrierii sumeriene. În România avem o comoară imensă, dar ea nu aparţine numai României, ci întregii Europe." „Acest popor, ridicat prin instrucţie, ar fi apt să se găsească în fruntea culturii spirituale a Umanităţii! Şi, ca o completare, limba sa este atât de bogată şi armonioasă, că s-ar potrivi celui mai cult popor de pe Pământ. România nu este buricul Pământului, ci Axa Universului." (Alfred Hofmann); „România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală, cuprinsă între 6.500 -3.500 î. H., axată pe o societate matriarhală, teocrată, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă (…) A devenit, de asemenea, evident că această străveche civilizaţie europeană precede, cu câteva milenii, pe cea sumeriană" (Marija Gimbutas, profesor la Universitatea California din Los Angeles); „Locuitorii de la nordul Dunării de Jos pot fi consideraţi strămoşii Omenirii" (Louis de la Valle Pousin); „Carpaţii sunt într-o regiune a lumii în care se situa centrul european al celei mai vechi culturi cunoscute până în ziua de astăzi (…) Am cercetat munţii din cinci continente, dar în Carpaţi am găsit monumente unice dovedind că, în aceste locuri, a existat o civilizaţie măreaţă, constituind centrul celei mai vechi civilizaţii cunoscute astăzi." (Daniel Ruzzo); „Cele mai vechi descoperiri ale unor semne de scriere au fost făcute la Turdaş şi Tărtăria." (John Mandis); „Limba română este o limbă-cheie, care a influenţat, în mare parte, limbile Europei." (Olof Ekstrom); „Urmaşii geto-dacilor trăiesc şi astăzi şi locuiesc acolo unde au locuit părinţii lor, vorbesc în limba în care glăsuiau mai demult părinţii lor" (Huszti Andras); „Cea mai veche scriere din lume este cea de la Tărtăria (cu mult înainte de scrierea sumeriană), iar civilizaţia danubiană este prima mare civilizaţie din istorie." (Harald Haarman, specialist în istoria culturii); „Aceşti bieţi supuşi români, care sunt, fără îndoială, cei mai vechi şi mai numeroşi în Transilvania, sunt atât de chinuiţi şi încercaţi de nedreptăţi de oricine, fie ei unguri sau saşi, iar soarta lor, dacă o cercetezi, este, într-adevăr, de plâns" (Împăratul Iosif al II-lea); „Chiar dacă se ştie că latineasca e limba oficială a Bisericii Catolice, precum şi limba Imperiului Roman, iar limba rumună este o limbă latină, mai puţină lume cunoaşte că limba rumună sau precursoarea sa vin din locul din care se trage limba latină (…) Cu alte cuvinte, nu limba rumună este o limbă latină, ci, mai degrabă, limba latină este o limbă rumună. Aşadar, vreau să-i salut pe oamenii din Munţii Bucegi, din Braşov, din Bucureşti. Voi sunteţi cei care aţi oferit un vehicul minunat lumii occidentale" (Miceal Ledwith, consilier al Papei Ioan Paul al II-lea).
Aceştia au fost înaintemergătorii noştri, despre care elogios au scris străinii! Aceştia suntem noi, urmaşii, cu rădăcini adânci pe aceste meleaguri. Ia să vedem cum ne privesc unii, azi, prin această bătrână Europă, ca neam vechi, născut creştin, prin Apostolul Andrei, nu creştinat de alţii, precum cei din jurul nostru, neam aflat pe un continent cu o istorie, într-adevăr, de luat în seamă, cu tradiţiile, cu memoria noastră identitară bazată pe strălucita pagină a existenţei umane. Oare are România vreun Premiu Nobel pentru Literatură, de pildă? Nu! Nici alte neamuri, prin timp, nu au avut scriitori precum Tolstoi, Dostoievski, Goethe, Hugo, Dante, totuşi, au dobândit acest râvnit premiu. Când a fost propus Lucian Blaga, marele poet, filosof, prozator, dramaturg şi eseist român, incontestabil unul dintre cei mai mari poeţi ai timpului, ai secolului XX, dar cu un destin atât de potrivnic, pornirea împotriva lui a venit, ce-i drept, în primul rând, din interior, însă mai-marii de la Stockholm oricum aveau alte preferinţe, ştiut fiind că, precum şi în cazul premiilor Oscar, dominante sunt, şi acolo, criteriile politice! Propus de Rosa del Conte, care cunoştea că paternitatea ideii aparţine lui Mircea Eliade, sprijinit de Basil Munteanu, care locuia la Paris, decernării Premiului Nobel lui Blaga i s-au împotrivit Academia Română de atunci, sub influenţa sovietică, şi ea, a acelui „obsedant deceniu", precum şi protestul unor „servili agenţi ai bolşevismului din capitala Franţei." Ce rol a avut, oare, Mihai Beniuc, pe atunci mai-marele Uniunii Scriitorilor în aceste sinistre machiaverlâcuri? Au precumpănit, din păcate, criteriile conjuncturale şi politice! În timp ce primeau Premiul Nobel nişte scriitori abia cunoscuţi chiar prin ţările lor, să nu mai amintim, la timpul lor, de un Cehov, de un Bulgakov, spre zilele noastre de un Ginghiz Aitmatov (autorul extraordinarului roman „O zi mai lungă decât veacul"), de ai noştri Caragiale, Rebreanu, Blaga, Arghezi, Mircea Eliade, I. D. Sârbu, Ştefan Augustin Doinaş, Nichita Stănescu, Gelu Naum nu au intrat în graţiile Comitetului Nobel! De ce, oare? Pentru că suntem români! Pentru acei mahări n-a contat valoarea, harul, talentul scriitorilor români, ci scriitori de prin Albania, Irlanda, Norvegia, Islanda, Polonia! Clară discriminare!
Nu-i prima oară, apoi, când mari savanţi români, mari personalităţi din diverse domenii ale ştiinţei şi tehnicii, au fost privaţi de o recunoaştere a valorii, a meritelor lor enorme. Or, mereu s-a uitat că aceste locuri i-au dat pe Iancu de Hunedoara, Matei Corvinul, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Simion Bărnuţiu, Dimitrie Cantemir, Constantin Brâncoveanu, Bogdan Petriceicu Haşdeu, Constantin Brâncuşi, Mihai Eminescu, Avram Iancu, Nicolae Iorga, Augustin Maior, Aurel Vlaicu, Traian Vuia, Victor Babeş, Octav Onicescu, Emil Racoviţă, Emil Cioran, George Enescu, Titu Maiorescu, Emil Haţieganu, Constantin Noica, Ştefan Procopiu, David Prodan, Liviu Rebreanu, Dumitru Stăniloae, Nicolae Steinhardt, Petre Ţuţea, Mircea Vulcănescu etc.
De notorietate este „Cazul Nicolae Paulescu", cel căruia îi aparţine acea descoperire epocală - insulina, care a salvat vieţile unor milioane de oameni. Deşi a fost recunoscut, de lumea ştiinţifică mondială, ca autor al descoperirii insulinei, una din cele mai importante descoperiri din istoria omenirii, pentru tratamentul diabetului zaharat, boală cronică frecventă, unul din cei mai de seamă savanţi, cu trei doctorate în străinătate, cu numeroase titluri academice, cu lucrări ştiinţifice publicate în domeniu, printr-o decizie nedreaptă, nu el este, în 1923, cel care ia Premiul Nobel, ci Fr. Banting şi J. Macleod, cu descoperiri, în timp, după cele ale lui Paulescu.
Povestea se repetă şi în anul 1935, când Irene şi Frederic Joliot Curie obţin Premiul Nobel pentru „Radioactivitatea artificială", însă adevărata descoperire a radioactivităţii artificiale aparţine tot unei personalităţi date de aceste meleaguri, românca, Ştefania Mărăcineanu, cu experienţe ingenioase încă din anul 1924, recunoscute de presa de specialitate şi de mai multe personalităţi ştiinţifice ale vremii. Din păcate, mediile academice străine n-au avut ochi pentru români, cu o singură excepţie - George Palade, care, pentru descoperirile în domeniul ribozomilor ia Nobelul, împreună cu A. Claude şi Cr. De Duve, dar nu ca român, ci ca emigrant în America!
Dar, în cazul lui Henri Coandă, fiul generalului Constantin Coandă, ce au avut de spus aceiaşi savanţi străini? Considerat părintele avionului cu reacţie, pe care, în anul 1910, l-a experimentat, pentru prima oară în lume, lângă Paris, şi al invenţiei care l-a făcut celebru - „Efectul Coandă", solicitat, în 1945, în SUA, să participe la câteva programe vizând realizarea unor tehnici de zbor, distins prin cercetări uluitoare, cu 250 de brevete de invenţii, nu obţine Premiul Nobel.
Aceste pământuri din Grădina Maicii Domnului l-au dat şi pe Augustin Maior (născut la Reghin), cu studii la Târgu-Mureş, Budapesta, Götingen, director al Poştelor din Ungaria, profesor la Cluj, membru al Academiei Române, care a pus, în anul 1905, bazele teoretice ale noului procedeu de telecomunicaţii prin lucrările sale de pionierat în ceea ce priveşte „folosirea aceluiaşi cablu pentru mai multe convorbiri simultane", lucrări finalizate în 1907, când a realizat „transmisia a cinci mesaje telefonice pe o singură linie de transmisie", la 15 kilometri distanţă. Nu i se acordă Premiul Nobel! Dar peste meritele lui Herman Oberth (născut la Sibiu, în 1894), cel care, în premieră, îşi imaginează „o rachetă cu combustibil lichid", care, cu ochii minţii şi ai ideilor îndrăzneţe, pentru învingerea câmpului gravitaţional, ajunge la o nouă, excepţională idee: racheta cu mai multe trepte a zborurilor interplanetare, care lucrează la rachetele V1 şi V2, fiind părintele astronauticii, cum s-a trecut cu atâta uşurinţă?
Aceeaşi indiferenţă şi sfidare au fost dovedite şi în cazul medicului militar Ştefan Odobleja, părintele principiului ciberneticii. Prin lucrările lui din anii 1929 şi 1938, Ştefan Odobleja „face paşi peste graniţă", în timp ce lucrările lui Norbert Wiener sunt publicate cu 10 ani mai târziu decât ale lui. N-are nicio importanţă că Ştefan Odobleja publică, 1972, studiul „Psihologia consonantistă şi cibernetica", dovadă a paternităţii, a întâietăţii. Zadarnic! Nu obţine Nobelul!
Una dintre minţile geniale româneşti, cu 317 brevete de invenţie, patentate în SUA, Danemarca, Elveţia, Germania, Marea Britanie, Franţa, România, personalitate cu faimă academică, Gogu Constantinescu a fost cel care a dezvoltat şi aplicat „Teoria sonicităţii", inventatorul dispozitivului de tragere sincronizată pentru avioane în Primul Război Mondial, cu o operă de o valoare inestimabilă, care a promovat utilizarea betonului armat, a inventat asfaltul, a conceput cutia de viteze automată, pentru automobile şi locomotive. Nici lui nu i s-au recunoscut meritele pentru un Nobel pentru ştiinţă!
Doamne, câţi remarcabili români, prin opera lor, savanţi de renume, au fost ţinuţi, premeditat, în umbra uitării şi a desconsiderării?! Un Ştefan Lupaşcu, descoperitor al microcosmosului atomilor şi al particulelor fizice, Alexandru Proca, savantul care a stabilit „legătura între teoria electromagnetică şi cea cuantică a fotonului", sub numele „Ecuaţiile Proca", cel care, la Copenhaga, a lucrat cu Niels Bohr, în schimb a fost „văzut", în 1949, pentru Nobel, H. Yukawa. Dar un Ştefan Procopiu, deschizător de drumuri în fizica cuantică, alături de mari fizicieni ai lumii, valorificând teoria cuantică a lui Max Planck, propunând „primul model cuantic al atomului", literatura de specialitate recunoscând prioritatea lui absolută în domeniu?! Deşi descoperirile lui erau cunoscute, de prin 1913, Premiul Nobel, pentru aceeaşi descoperire, era atribuit, în anul 1923, unuia Milikan. Nicolae Tesla, cu descoperiri uluitoare, privind industria electrică, transmisia energiei prin unde, robot telecomandat radio, motoarele cu curent alternativ, iluminatul cu arc electric, centralele şi reţelele electrice, oare nu merita, pe bune, un Premiu Nobel? Din păcate, în anul 1909, înalta distincţie academică a fost acordată lui Marconi şi Braun, pentru „Telegrafia fără fir"!
Exemple concludente că, într-adevăr, „nu-i lipsă fosforul pe-aici!", că prisoseşte „aurul cenuşiu", inteligenţa, mintea ascuţită, materia cenuşie românească! Dar ce folos? Cu toată recunoaşterea unor străini a originilor, continuităţii, meritelor înaintemergătorilor noştri, care, deşi au dat lumii mari personalităţi, cu descoperiri uluitoare în domenii ştiinţifice şi culturale, apreciate în lumea academică internaţională, nouă, românilor, mereu ni se pune crosa la patină, suntem presaţi la mantinelă - pentru a folosi termeni din hochei - de toţi neisprăviţii, mereu am fost aşezaţi la colţul mesei de după uşă. Păcat!
