La un părinte înţelept vine într-o zi un creştin care avea atelier de cizmărie:
- Părinte, spune-mi ce pot să fac în legătură cu rugăciunea mea de dimineaţă. Am atât de mult de lucru încât nu reuşesc s-o zic de la un cap la altul. Clienţii mei sunt oameni săraci. Au o singură pereche de pantofi (ce vremuri!!!). Mi-aduc încălţările să le repar seara şi eu trebuie să le termin, pentru ca dimineaţa oamenii să poate merge la muncă.
Părintele îl întrebă pe cizmar:
- Ce-ai făcut până acum?
- Păi, răspunse omul spăşit, sunt zile în care mă scol foarte de dimineaţă, zic foarte rapid rugăciunea şi mă apuc de lucru. Dar sunt zile când n-o mai zic deloc, pentru că mă aşteaptă mulţi pantofi să-i repar. În acele zile mă simt un mare păcătos. De fiecare dată când ridic ciocanul să bat cuie în pantofi, inima îmi oftează şi gândesc că sunt un mare ticălos, de vreme ce nu sunt în stare să-mi zic rugăciunea de dimineaţă.
Părintele se uită la el cu o privire compătimitoare şi-i zise:
- Omule, dacă eu aş fi Dumnezeu, aş preţui acel oftat mai mult decât rugăciunea ta de dimineaţă.
