Miridele cuvintelor sau Fericiți cei ce vor citi această carte

„Ce repede s-au împrăștiat/ semințe de salcâm sonor țâșnind/ din păstaie/ toți anii mei/ în cele patru zări/ și singur m-am trezit la răscruce. "

(Lazăr Lădariu, „Ce repede")

Prin adâncimile cuvintelor, prin miridele lor, scriitorul Lazăr Lădariu ne oferă încă o carte pentru primul raft al bibliotecilor, „Poeme cu ochii de iarbă nouă", apărută la Editura „Vatra veche", în editarea lui Nicolae Băciuț, cu o copertă de Mariana Cristescu și un portret fotografic de George Roca.

Versurile cărții îmi par a fi miride pe care poetul le strânge în mâini după ce își scrie poemul cu „sângele asfințitului", pe când „sigurătatea poartă la mâini/ cătușe de diamant meșteșugit lucrate", amplificând sentimentul Trecerii. „Doar după mâini văd cât am îmbătrânit/ și după copaci știu cât mersul încă mă cheamă". („Steaua de dimineață"). „Iarba nouă" devine numele unui alt timp, al unei alte dimineți, al unei alte amiezi și al unui alt amurg, al călătoririi vieții spre depărtata zare, când în "odăile timpului" se instalează, de neclintit, umbra, tăcerea și singurătatea, prin care poetul se apropie și mai mult de sinele propriu („În sinele meu propriu"). Cartea cu semne neînțelese devine cea a semnelor știute, a deslușirilor și a înțelegerilor toate . E o altă naștere a poetului, în îmbătrânire (o altă imagine e cea a troienirii timpului), cu un auz nou și un văz nou. „Încărunțește timpul, Doamne,/ și tot mai târziu pe aici se face... Poetul, „cu ochii de iarbă nouă," pe „muntele singurătății (de aici pot vedea totul" vede, deodată, cele trecute și cele ce vor veni, întinderile binelui și ale răului, „îngerii de abur" însoțind primăvara, dar și „asediatorii cetății"; fiind la rându-i privit, ca la un solemn ceas al despărțirii, de toate acestea, unite tot în metafora ierbii: „acum iarba se uită la noi" („Cu ochi verzi, de iarbă nouă"). Dedemultul și departele, secunda și aproapele se întretaie într-un fel de scară a lui Iacob, cu dor de mîntuire. Axis-ul mundi al poetului e „muntele singurătății", care-i îngăduie nu doar să vadă totul, ci și să audă totul (un poem se numește „De aici aud"), binele și răul, respirația mesteacănului, dar și „tunetele căzând pe/ sicriul lumii"; sau „în mine ascunși/ aud jalnic lătrând/ câinii trecerii mele". Muntele singurătății (metafora apare și la Lucian Blaga în „Poetul", ca loc ales pentru stingerea durerilor) este tărâmul mistuirii interioare, al rugăciunii personale (teologii vorbesc de rugăciunea liturgică, colectivă, și rugăciunea personală, intimă), întruchipând comuniunea cu Absolutul. În repetate rânduri, scriu Sfinții Evangheliști, Mântuitorul s-a retras în pustie, îndepărtându-se de ucenici (s-a întâmplat și în Grădina Ghetsimani), pentru a se ruga singur, cât mai apropiat de Tatăl Ceresc. După chipul și asemănarea Mântuitorului, și omul se retrage în singurătatea și intimitatea rugăciunii, după cum și poetul, cel cufundat în „cuvântul fără întoarceri".

De aici, molcomul poeziei din noua carte a lui Lazăr Lădariu, melodicitatea ei (Voltaire numea poezia muzica sufletelor alese); de aici „forța de gheizer" a versului, cum ar numi-o Marin Sorescu, respingând, în peisajul atât de sofisticat al liricii contemporane, poezia prea compusă și prea cerebrală, fără zvâcnet de lumină. Scriitorul Lazăr Lădariu, ostenitorul, continuă prin această carte să fie și odihnitorul; limpezind maluri de cuvânt, viață și timp.

În „Istoria literaturii române contemporane", 1941-2000, Alex. Ștefănescu, criticul care i-a apreciat lui Lazăr Lădariu poezia, sublinia că în creația poetică trebuie să conteze personalitatea poetului și puterea lui de a emoționa. „Poeme cu ochii de iarbă nouă" întregesc, expresiv, personalitatea poetului și puterea lui de a emoționa. De aceea spunem: Fericiți cei ce vor citi această carte!

Foto: Momente emoționante: întâlnirea fraților Lazăr și Mihai Lădariu în cadrul „Punților de lumină", 25 martie 2016

Lasă un comentariu