Despre smerenie

Cu o încrâncenare juvenilă, treizeci și trei de oameni cu pretenții se revoltă împotriva unei construcții pentru care nu există cale de întors: „Catedrala Mântuirii Neamului", un proiect de pe vremea primului patriarh al României, Miron Cristea, care, că vor, că nu vor unii, se va finaliza. Cu jertfă, cu cheltuială mare! De parcă celelalte catedrale ale lumii s-ar fi făcut peste noapte, ca-n basme, fără niciun fel de efort. Și toate marile așezări umane au astfel de catedrale în care-L caută mulți pe Dumnezeu. Și nu se sperie de măreția și frumusețea lor, nici de zidurile de piatră.

Cei treizeci și trei cântă pe o singură strună, falsă, dar ar vrea să ne convingă că struna lor e măiastră. S-au revoltat, oricât ar da-o la-ntors acum, împotriva unei catedrale care li se pare prea mare și în care Dumnezeu n-ar fi de găsit, chipurile, preferând bisericile de lemn... Unii dintre cei care se plâng că e prea impunătoare „Catedrala Mântuirii Neamului", dar care cântă un ceas-două pe mii de euro, la tot felul de chermeze, nu știu să se fi îngrijorat și de soarta bisericilor pe care, după ei, le preferă Dumnezeu. Nu știu să fi întreprins careva vreo acțiune de salvare a sutelor de biserici de lemn din țara aceasta, multe îngenuncheate de vreme și de vremuri, uitate și de Dumnezeu și de oameni. Nu știu să fi făcut donații pentru salvarea unei singure biserici de lemn, una dintre acelea pe care ei cred că le preferă Dumnezeu.

Dumnezeu poate că preferă cele mai mari catedrale, catedralele de aer, cu bolțile împânzite de stele, în care să se roage oamenii. Poate că preferă bisericile mănăstirilor din Bucovina sau bisericile unor sate pierdute printre dealuri, sate îmbătrânite, depopulate, sărăcite. Dar poate că preferă și „Catedrala Mântuirii Neamului"... Sigur, însă, Dumnezeu preferă rugăciunea, oriunde și oricând, rugăciunea spusă cu inima... Rugăciunea inimii...

Treizeci și trei de oameni, lipsiți de orice undă de smerenie, vor să dea lecții de smerenie. Luați bucată cu bucată, mai mari sau mai mci, mai populari sau mai puțin știuți, s-ar putea vedea că numai smeriți n-au fost vreodată. Sau smerenie se cheamă să o plângi pe Veta, știți, cea care a spart chiuveta, pentru multe mii de euro pe oră?

Cei treizeci și trei, cifră simbolică, nu?, nu au reușit decât de dea o probă de caraghioslâc! Oricum, nu prea par a avea ei ceva nici cu biserica, nici cu Dumnezeu.

Ei sunt asemeni acelor atei care au ajuns la Poarta Raiului și i-au spus lui Sf. Petru că vor să vorbească cu Dumnezeu. Iar Sf. Petru s-a dus la Dumnezeu și i-a spus că sunt niște atei la Poarta Raiului și l-a întrebat ce să le spună? „Spune-le că nu exist!" - a venit răspunsul!

Pentru cei treizeci și trei nu e prea târziu însă să-L găsească pe Dumnezeu. Oricum, e foarte ușor de găsit, fiindcă e... peste tot. Nici nu se-ascunde de noi și nici nu preferă nici lemnul sau piatra și nici spațiile mici sau mari.

Lasă un comentariu