„Textul e asemenea labirintului lui Dedal: îl închide în el pe autorul său, iar, când lectorul îşi asumă acel text, devine şi el captiv".
(Umberto Eco)
În lumina afirmaţiei semioticianului italian, verbele a scrie şi a citi nu mai sugerează prin semantica lor o situare extratextuală a celor două instanţe ale comunicării literare, ci o mişcare intratextuală prin trăire, prin reprezentări mentale ale inteligibilului, fiecare vibraţie a simţirii aşezând semele într-o arhitectură ale cărei contururi sunt fără de margini.
Autorul nu mai are caracter autotelic. Textul devine „insula" pe care naufragiază creatorul său, dar care, trăieşte revelaţia alterităţii recreatoare. De altfel, „Poemul [textul] tinde spre celălalt, are nevoie de el, de un interlocutor; îl caută, i se dedică" (E. Coşeriu). Iar acesta răspunde, acceptând captivitatea, în mod real, „închiderea deschisă", o paradoxală formă a libertăţii de a fiinţa. Întâlnirea celor două instanţe în interiorul textului, întâlnire favorizată de magnetismul acestuia, face posibilă alchimia sinelui creator şi a celui recreator. Existenţa întru cuvânt atrage o imensă responsabilitate, căci „verbul" poartă în sine ecoul transcendentului: „Cuvântul conţine un ce sfânt care ne interzice să facem din el un joc al hazardului. A mânui artistic o limbă înseamnă un fel de magie evocatoare"(Charles Baudelaire).
Situându-se în raport cu cartea, autorii adolescenţi se situează în raport cu lumea, cu umanitatea în care sunt ancoraţi. Aceştia surprind prin practicarea unor lecturi din cele mai diverse domenii ale livrescului (poezie, proză S.F., naraţiune exotică, autobiografie) şi ale existenţei (cotidian, medicină, psihologie). Cuvântul este luat în stăpânire cu responsabilitatea celui care îşi asumă - deocamdată - timid exerciţiul exegetic, experienţă care, în cele din urmă, devine un vehicul de fiinţare înălţătoare în interiorul labirintului textual.
