Mai deunăzi, un iritat minoritar se plângea, în faţa Prefecturii şi a Consiliului Judeţean, atrăgând atenţia asupra lui, ţipând, ca din gură de şarpe, că maghiarii nu au drepturi în România de azi! Chipurile, ce apăsaţi mai sunt ei, cât de rău le merge lor, ca „cetăţeni de rangul doi" pe aici, dacă ei nu trăiesc într-o himeră, în doritul aşa-zis Ţinut Secuiesc, ce rău le merge lor fără acea Regiune Autonomă Maghiară, de tristă amintire pentru români, cadoul diversionist, din 1952, al lui Iosif Vissarionovici Stalin, desfiinţată în anul 1968.
În aceeaşi săptămână, în Cartierul 1848, unde şi-au instalat un cortuleţ, în amintirea rădăcinilor lor de demult, de prin stepele asiatice, un banner grăia clar că Târgu-Mureşul, în curând, colo după alegeri, va fi „oraşul nostru". Adică, unguresc!
Împins la înaintare, Kelemen Hunor, preşedintele struţo-cămilei UDMR, preia, şi el, refrenul iredentist, declarând că „în perioada 2010-2016, România a înregistrat un regres în ceea ce priveşte respectarea drepturilor comunităţii maghiare" şi că formaţiunea pe care o conduce „va trimite un raport pe această temă către Consiliul European". De trimis, rapoarte şi plângeri Uniunii Europene ei, cei mereu împunşi de pâră şi minciuni, mereu cu jalba în proţap, au mai trimis, chiar cerşind autonomie teritorială. Degeaba! La Consiliul Europei, ei sunt deja cunoscuţi precum caii cei breji. Oare cine îi mai ia în seamă?
Legaţi de Budapesta, cu acelaşi cordon ombilical al iredentismului, neorevizionismului, şovinismului şi extremismului, mereu încurajaţi de obrăznicia premierului ungar, Viktor Orban, sar, în graba lor, peste cal. De la anii mei îmi permit să le spun băieţeilor să-şi vadă de treabă. Să nu mai piardă timpul cu lozinci şi pretenţii, cu acel dor absurd de privilegii de care, atâta timp, până acum, au beneficiat. Chiar nu văd ei că timpurile Evului Mediu au trecut demult? Nu văd ei cât de caraghioşi sunt prin pretenţiile lor atât de absurde? Chiar nu-şi dau ei seama că şi răbdarea românească are o limită? Să bage ei de seamă şi bine la cap că România nu-i un sat fără câini, cum, în noaptea minţii lor, ei cred, atunci când inconştienţi, iresponsabili, aruncă cu benzină peste focul mocnit de la Târgu-Mureş, cum au mai făcut-o la 20 martie 1990?! Chiar n-au tras învăţămintele necesare din acel început de mini-război civil de atunci, când au murit oameni, când a curs sânge? Păcat! Jocul cu focul este deosebit de periculos! Să nu uite ei acest adevăr!
Din păcate, uitucii ăştia chiar că nu ştiu că nu mor caii când vor câinii! Uită mereu că Ardealul are hotar statornic - o spunea, în august 1940, şi seniorul Cornel Coposu -, atunci când Ungaria lacomă ne cerea şi ne lua pământul strămoşesc, românesc? Iar băieţii ăştia, traşi cu sfoara, manipulaţi de şmecheri din umbră, chiar nu au aflat încă, deşi ar fi trebuit, că, dacă ai cap de sticlă, nu-i bine să dai cu pietre?!
Obişnuiţi mereu să scuipe ocări, să scoată pe nări flăcări iredentiste, să instrumenteze scenarii şi provocări, mereu îmboldiţi, din 1990 încoace, să ceară tot mai mult şi să li se dea, ei nu concep, în ruptul capului, că, într-o zi, Joiana, până acum prea darnică, s-ar putea şi să înţarce, iar privilegiile lor să se împuţineze! Deci, atenţie! Prin sfidări fără limite, ei încep, tot mai des, să iasă, spectaculos, în decor în ultima vreme. O fac, de fiecare dată, la 15 martie, prin localităţi din Ardeal, au jignit ţara chiar în Parlamentul României, purtând doliu, de 1 Decembrie, Ziua Naţională, pretind autonomie „după modelul Kosovo", uitând, cu totul, că una-i provincia separatistă albaneză, ruptă de Serbia, unilateral, şi cu totul altceva-i Ardealul nostru românesc. Altă gâscă, în altă traistă. Altă Mărie, cu altă pălărie!
Mereu dispuşi să stropească cu noroi România din culisele „nedreptăţilor Trianonului", ei ar dori ca noi, românii, să uităm dramele Ardealului de la 1848-1849, apoi cele din timpul Diktatului de la Viena! Adică, ei, în marea lor naivitate, contează, cumva, pe lipsa noastră de memorie? Uitarea este imposibilă. Noi iertăm, dar nu uităm!
Chiar nu sunt ei convinşi că, după toţi Rollerii lor, care ne-au croit şi falsificat istoria cum au vrut, de acum înainte noi, românii ardeleni, ne vom scrie singuri pagina cronicii, a istoriei, cu condeiul şi cu cerneala noastră, nu cu cea neagră, nici cu cea roşie şi verde?! Sunt cu totul alte vremuri! Păcat că ei au rămas definitiv blocaţi în negrul trecut, dominaţi de o gândire periculoasă, anacronică, retrogradă. Uită ei că noi stăpânim Ardealul?! Ardealul care-i românesc şi nu-i pustiu, cum ei şi-ar închipui vreodată, în urma pretenţiilor care de care mai absurde. Păcat, că, din 1990 încoace, ei nu şi-au dat încă seama că acela care mereu seamănă vând va culege numai furtună, cu Tökés László în frunte, cu toată acea stupidă „Declaraţie de la Budapesta", cu urmările ei, cu toate scenariile lor abracadabrante! Ei, cei care constituie, în România, avangărzile Ungariei, acea „Coloană a V-a", visează la o regionalizare doar pe placul lor, nu al celor 89% români majoritari din populaţia ţării. Prin total eşuata „diplomaţie a papricaşului", ei ne înjură şi ne insultă, furioşi, Ţara. Şi pe noi, uitând că visul lor absurd, autonomist, iredentist rămâne un vis. Atât.
Iar pentru că mereu ei se plâng de lipsa drepturilor, tocmai într-o Românie lăudată, dată exemplu pentru grija faţă de minorităţi, conform tuturor standardelor europene, ia să apelăm la dovezi, la argumente, la adevăr, deoarece ei, în frunte cu Tökés, cu vuvuzelele udemeriste, nu se mai opresc din tânguitul lor că sunt „cetăţeni de rangul doi". Să le reamintim, oare, că, ironia sorţii, tocmai într-o parte din perioada amintită de Kelemen Hunor, în scaunele înalte ale Guvernului României, nu în cel de la Budapesta, au fost îmburcaţi Marko Bela şi Kelemen Hunor - vicepremieri şi miniştri, miniştrii Borbély László, Cseke Attila, punându-li-se în mâini frâiele importante ale ţării, ajunşi în înaltele jilţuri de demnitari ai Statului Român! N-au obţinut, oare, chiar mai mult decât au visat vreodată? Să tot fii „cetăţean de rangul doi", cu vicepremieri în guvern, cu miniştri, cu prefecţi, subprefecţi, cu funcţii în serviciile deconcentrate din judeţe. Oare n-au avut, în 2011, secretari de stat, consilieri de stat, directori prin importante ministere, membri cu funcţii înalte în Garda Naţională de Mediu, în Societatea Română de Radiodifuziune, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, Regia Naţională a Pădurilor (ROMSILVA), Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Administraţia Naţională „Apele Române", Institutul Naţional de Statistică, Garda Financiară, Arhivele Naţionale ale României, Curtea de Conturi, Societatea Română de Televiziune, Consiliul Naţional al Audiovizualului, Ministerul Administraţiei şi Internelor, Romgaz SA, Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare, pentru a aminti doar o mică parte din ele, la care adăugăm foşti prefecţi prin Covasna, Harghita, Hunedoara, Sălaj, subprefecţi în judeţele Braşov, Maramureş, Arad, Satu Mare, Mureş. Îi întrebăm, aşadar, pe gureşii protestatari: acestea nu sunt drepturi? Nu membri ai minorităţii maghiare au ocupat aceste înalte funcţii? Să nu mai vorbim despre senatorii şi deputaţii UDMR-işti din Parlamentul României, prezenţi în toate comisiile, chiar în cea privind controlul SRI!
Din păcate, politicienii români, prinşi în acest absurd cadril politic, se fac ei că nu aud şi nu văd nimic, cum încă nu au aflat mulţi că acea pagină din cronica durerilor, suferinţelor noastre româneşti, ardeleneşti, este prea plină. Din păcate, ei, guvernanţii, ar trebui să se trezească şi, în numele adevărului, celor care mereu cer privilegii, pentru că drepturi au, chiar supradrepturi, deoarece ei se doresc mai egali ca alţii, să le-o spună clar, răspicat, să nu uite ei că niciodată „caracterul minoritar nu creează legitimitate istorică"!
