…Adică, nu prea se remarcă cu nimic! După recenta vizită la Washington - unde a participat la Summit-ul Securităţii Nucleare, alături de alţi 50 de lideri invitaţi -, comentatorii prezenţi la faţa locului au etichetat drept „discretă", „puţin vizibilă", prezenţa preşedintelui României, Klaus Iohannis. Dacă, în ultimii 10 ani, foştii preşedinţi ai României, indiferent cum s-au numit ei, de la Ion Iliescu la Traian Băsescu, cereau Ministerului de externe să organizeze cât mai multe întâlniri bilaterale, cu asemenea ocazii, Klaus Iohannis nu a avut nici măcar una! Pentru că - spun ei, comentatorii - „o convorbire de câteva propoziţii cu Barack Obama intră la capitolul discuţii politicoase, în niciun caz politice. În schimb, preşedintele şi soţia sa, Carmen şi-au prelungit cu o zi şederea la Washington D.C. pentru a merge la Festivalul cireşilor înfloriţi…" E ceva…
De altfel, de la o vreme, încrederea românilor în preşedintele Iohannis scade „ameţitor", frustrările acestora transformându-se, ca înainte de '89, în bancuri.
Bunăoară, surse mai mult sau mai puţin credibile au declarat că, odată, „Klaus Iohannis s-a cherchelit la o nuntă şi a vorbit neîntrerupt două cuvinte". Asta, apropo de tăcerea proverbială a preşedintelui, despre care, la începutul mandatului, se spunea că „tace şi face", iar acum, la peste un an de stat la Cotroceni, că „tace şi nici nu face". Decât, cel mult, plimbări prin străinătate!
Cum spuneam cu alt prilej, unii comentatori susţin că Iohannis „a pierdut şansa vieţii sale: de a fi un alt fel de preşedinte decât Băsescu". Desigur, pe măsură ce va trece timpul şi aşa-zisa „perioadă de graţie" pe care alegătorii i-au acordat-o lui Iohannis, vom vedea dacă, încă, actualul preşedinte nu este un…
Traian Băsescu, ediţie nouă. Din ce se vede însă până acum - şi ne indică sondajele - cetăţenii simpli i-ai sesizat deja lui Iohannis, ca impresie generală, neputinţa. La început de mandat a chemat partidele politice la Cotroceni şi ne-a anunţat că s-a înţeles cu ele în chestiunea imunităţii, în chestiunea legislaţiei partidelor politice şi a legislaţiei electorale. Dar, după câteva luni de la acea întâlnire avem o singură concluzie privitoare la comportamentul politic al partidelor: le doare-n cot. Chestiune, discutabilă, desigur.
Însă, pe lângă impresia de neputinţă, au apărut, treptat, şi bâlbâielile în acţiunile de luare a unor decizii. Fără să reproşeze ceva la modul punctual Codului Fiscal, Iohannis şi-a formulat obiecţiile în cel mai general-abstract mod cu putinţă. „În materie fiscală - spunea Iohannis - legiuitorul trebuie să promoveze o atitudine echilibrată şi raţională, de natură a nu genera disfuncţionalităţi care, ulterior, să necesite frecvente corectări de ordin legislativ. În acest sens, în elaborarea unui nou Cod Fiscal nu ar trebui promovate politici care generează fiscalităţi excesive, dar nici relaxări accentuate". Ce să înţelegem din această poziţie ridicolă? Că „ar fi bine să fie bine, ca să nu fie rău", dar fără să precizeze cum ar trebuie să fie, ca să fie bine?! Până la urmă, Noul Cod Fiscal a fost adoptat cu acordul Puterii şi al Opoziţiei.
Sigur, noi toţi cei care l-am votat (sau nu!) pe Klaus Iohannis, nu aşteptăm de la Preşedinte (de la politicieni, în general) planuri măreţe, de schimbare din temelii a ţării, nu fapte care să înalţe România pe noi culmi de civilizaţie şi progres, ci o politică prin care lifturile să meargă, apa să curgă la robinet, gropile să dispară, autostrăzile, în sfârşit, să… apară, iar noi, românii de rând, să nu mai fim umiliţi în propria ţară.
Din păcate - cum remarcam într-un comentariu precedent -, deşi cu prerogative reduse (dar cu influenţă mare, totuşi), în peste un an de la instalarea lui Iohannis la Cotroceni, aceste preocupări „omeneşti" lipsesc de pe agenda preşedintelui. Mulţi s-au întrebat: se simte ceva în „România lucrului bine făcut"? S-a schimbat ceva cu… „Un altfel de politică"? Din păcate, pe oricine de pe stradă ai întreba, îţi va răspunde că „nu s-a schimbat nimic", că există o prăpastie între preocupările preşedintelui şi viaţa de fiecare zi a românilor. Un comentator remarca, de altfel, că, după un an şi ceva de mandat, Klaus Iohannis nu a făcut nimic major. Nu a schiţat niciun gest care să arate că vrea să fie lider. Pare mulţumit cu naveta, periodică, Bucureşti-Sibiu, cu câteva vizite prin capitalele europene şi nu numai. Numai că, revenind la cele scrise la începutul acestor rânduri, la Washington, în afara convorbirii de câteva propoziţii cu Barack Obama, niciun alt şef de stat nu a dorit să se întâlnească cu preşedintele României, după cum nici echipa de consilieri a acestuia nu a solicitat organizarea vreunei „bilaterale", cum afirmă observatorii prezenţi la Summit. Singura întâlnire bilaterală a avut-o ministrul de Externe, Lazăr Comânescu, cu omologul său din Vietnam.
Concluzia unora? Ne îndreptăm spre un statut de ţară neinteresată, din punct de vedere diplomatic, deşi poziţia geostrategică a României putea fi mult mai bine exploatată. Şi cine putea face acest lucru, dacă nu preşedintele României?! Dar, cine ştie, poate, viitorul ne rezervă surprize mai plăcute…
