Cratimă, cratime, s.f. semn grafic (-) folosit pentru a lega două sau mai multe cuvinte care se pronunţă împreună, pentru a despărţi cuvintele în silabe etc. liniuţă de unire - Din ngr. Kratima, DEX, p. 235.
„Peste păduri înverzite n-a strălucit nicicând / Lumina lui albă. Nici peste pajişti de fân. / Tăcut munţii îl văd în Aprilie plecând / Şi cerul nu-şi află toată vara stăpân." (Geo Bogza).
Prin marcarea absenţei unor sunete: „n-a" (nu a) nu-şi (nu îşi), Îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţie (p. 91) aseamănă cratima cu apostroful din vechea ortografie.
În scrierea actuală, apostroful, ca semn ortografic, marchează absenţa accidentală a unor sunete:
„- Mam' mare, eu vreau să vină!" (I. L. Caragiale). În exemplul: „Omul vede cu ochii, aude cu urechile, dă cu socoteală şi te scoate în cele din urmă cum eşti, orişicât de mult te-ai sili să pari altfel" (I. Slavici). Cratima se foloseşte pentru a marca pronunţarea în aceeaşi silabă a două cuvinte diferite, fără absenţa unui sunet.
În scrierea cuvintelor compuse (formate prin alăturare) se foloseşte deseori cratima: „Ochii lui negri dintr-odată apărură sclipind şi bătrânul Platon le simţi greutatea drept în mijlocul frunţii" (M. Sadoveanu, Creanga de aur). Cuvântul dintr-odată este format dintr-o prepoziţie compusă şi un adverb de timp. Apelăm la cratimă şi în marcarea în scris a unor interjecţii compuse: „Prin hai-huiul înserării / zboară lin / vocile nopţii viitoare, / parcă din război vin, / din cele zăpezi plângătoare, / din toate ferestrele sparte, / din moarte." (Lazăr Lădariu - În colivia timpului).
Prin articulare, interjecţia hai-hui îşi schimbă valoarea gramaticală, devenind substantiv.
În exprimarea aproximării numerice, enunţătorul, transmiţătorul de mesaj (scriitorul)recurge la cratimă. „În ziua următoare au mai căzut vreo cinci-şase dintre leşi" (după Costache Negruzzi). În situaţia aceasta, cratima este folosită ca semn de punctuaţie, deci ca semn ortografic.
În Îndreptar (op. cit.) p. 90, în paranteză, cratima este numită liniuţă de unire sau de despărţire. La paragraful 178 (p. 46) din opera citată, se aminteşte că despărţirea cuvintelor în silabe se realizează prin cratimă (liniuţa - linioara - de despărţire).
Am răspuns astfel la o dispută creată cu decenii în urmă, la un seminar „de reciclare" a „tovarăşelor învăţătoare." Întrebarea era: cum să-i spunem linioarei (de unire sau de despărţire).
S-a împărţit seminarul în două. Verdictul trebuia să vină de la catedră! Eu am spus atunci că e bine să folosim termenul cratimă. Dumnealor (le văd şi acum la măsuţele de la Liceul Pedagogic) au şovăit în a mă aproba pentru că termenul nu era folosit în manualele pentru ciclul primar…
(Eu aveam sandale galbene cu platformă şi mă gândeam la… Mircea Baniciu…)
Unde sunteţi doamnelor învăţătoare? (V-aţi dus precum marile zăpezi?) Aş clarifica diferenţa dintre linioara de unire şi cea de despărţire a cuvintelor, mult mai bine. Oricum raportarea se face la pronunţare şi apoi la scriere.
E mult timp de atunci! Mi-ar părea bine să cred că noi „cele de la reciclare" mai despărţim şi unim cuvinte conjugând verbul „a fi" la prezent şi la viitor.
