Conferinţele învăţătoreşti au fost întemeiate de nemuritorul mitropolit Andrei Şaguna, cu scopul de a îndruma şi a supraveghea învăţământul din Transilvania, şi a evita prea multele experimente care se încercau de către unii şi alţii, şi din care aveau de suferit cei pe seama cărora se făceau. În acest spirit, unul din marii pedagogi ai vremii, în numele căruia s-a întemeiat şi o Fundaţiune importantă, I. Popescu, lansase lozinca: „pe conta educaţiunii nici cînd nu e permis a se face experimente". După moartea lui Şaguna, numele „Conferinţelor" s-a schimbat, din 1881, în „Reuniuni învăţătoreşti". După 7 ani s-a găsit de cuviinţă că trebuie să se revină totuşi la numele originar şi statutar. Oficial, hotărârea revenirii la numele vechi s-a luat în 1898, şi nu fără frământări. Unii rămâneau la formula „Reuniuni", dr. D. P. Barcianu, dr. P. Şpan; alţii s-au declarat pentru Conferinţe, printre aceştia fiind şi dr. E. Miron Cristea, acesta din urmă având până la urmă câştig de cauză în toate diecezele Transilvaniei.
Oricum s-ar fi numit, ele urmau să fie conduse de „comisari consistoriali, bărbaţi versaţi în ale pedagogiei". S-au alcătuit 12 cercuri, sau districte şi au fost numiţi 12 comisari consistoriali printre care figura şi Elie Miron Cristea, pentru cercul Reghin, funcţie în care onorific a rămas mai mulţi ani. Dintr-o adresă cu numărul 6848, din 16 septembrie 1899, semnată de dr. Ilarion Puşcariu, vicar arhiepiscopesc şi dr. Elie Cristea, secretar şi comisar consistorial, aflăm că Matei Voileanu, dr. Elie Cristea, dr. Vasiliu Bologa şi Ioan Popoviciu au alcătuit şi un „Proiect pentru producerea şi decurgerea Conferinţelor învăţătoreşti în Arhidieceza greco-ortodoxă română a Transilvaniei", în sensul art. 130 al Statutului Organic. De altfel, Proiectul a fost publicat şi în „Telegraful român". În general, comisarii erau profesori laici, iar clericii, ca să facă parte din numărul comisarilor, trebuiau să aibă calificare didactică. Şcolile fiind confesionale, erau îndrumate de Biserică, iar aceasta le purta de grijă cu de toate. Numea învăţătorii, stabilea programa analitică, fixa directorii - de obicei preoţii locali -, şi inspectorii - de obicei protopopii -, şi se îngrijea de localuri. Aceasta era aşa încă de pe vremea primilor ani ai lui Şaguna la Sibiu, precum reiese din numeroase acte de arhivă rămase din vremea sa. La cea dintâi întrunire a Conferinţelor, sub noua denumire, fixată pentru 18/30 august 1898, atenţia s-a îndreptat în primul rând asupra metodicii de predare a religiei, dar şi asupra tuturor celorlalte probleme specifice învăţământului primar.
Elie Miron Cristea era şi secretar consistorial la Sibiu. În calitate de comisar consistorial la Reghin, şi-a luat toate măsurile pentru a-şi organiza bine întâlnirea, potrivit cu instrucţiunile din „Cerculariul" 4066 pe care de altfel îl alcătuise chiar el, şi îl şi semnase împreună cu Arhim. Ilarion Puşcariu, vicarul Arhiepiscopiei. Din scrisorile pe care le-a trimis oficiilor presbiteriale din Reghin şi Mureş-Oşorhei, ca şi din „Protocoalele Conferinţei" şi din „Darea de seamă" de după îndeplinirea misiunii, aflăm că la Reghin au participat 21 de învăţători, că lucrările conferinţei au durat 2 zile şi mai aflăm, în amănunt, ce anume s-a discutat. Elie Miron Cristea a păstrat toate aceste acte, în general în original, altele în ciorne, în arhiva sa personală.
Elie Miron Cristea a fost, în fapt, reiniţiatorul Conferinţelor învăţătoreşti şi sufletul lor. Mitropolitul Miron Romanul era foarte bătrân - a şi murit în toamna aceluiaşi an - iar el, secretar al Mitropoliei, tânăr, plin de idei şi de idealuri, bun organizator, tenace, vizionar lucid şi îndrăzneţ. Un adevărat strateg în lupta pentru afirmarea românilor, pentru progresul lor prin cultură, pentru eliberarea de complexele seculare de inferioritate faţă de naţiunile care se socoteau mai dotate în domeniul tehnicii, al industriei şi al comerţului, în politică şi în cultură. El va continua această luptă şi după ce va ajunge episcop la Caransebeş unde, de pildă, va da îndrumări şcolilor să folosească metoda intuitivă, şi să se facă analize şi discuţii în legătură cu aceasta la Conferinţele învăţătoreşti. Încă în aprilie, acelaşi an, mai dăduse un „Circular" cu privire la organizarea de cursuri de vară pentru învăţători, în care preocuparea principală era metodica predării matematicii, a ştiinţelor naturale, a desenului, cântărilor, a creaţiunii sociale mai noi, a pedagogiei etc.
Paginile scrise de Ioan Paicu şi vorbite la Conferinţa de la Reghin, în prezenţa lui Elie Miron Cristea, care le-a reţinut pentru dosarul Conferinţei, sunt scrise de o mână hotărâtă, cu trăsături energice, mari, frumoase, caligrafice. Merită să figureze în orice antologie referitoare la ecourile revoluţiei din 1848. Din Protocolul Conferinţei de la Reghin mai aflăm că la ea a luat parte şi „inspectorul regesc". Prezenţa lui e notată fără alte comentarii, decât că i s-a mulţumit „pentru bunăvoinţa ce-o arată faţă de Conferinţa noastră". Era desigur ochiul stăpânirii austro-ungare. Nici nu i se arată numele. E lăsat loc liber. Poate nici nu şi l-a spus! După-amiază s-au făcut două lecţii: una despre „Termometru" şi alta despre „Măsurile metrice". Cea dintâi a fost criticată pentru că obiectul n-a fost trecut din mână în mână, ca să fie văzut de aproape, deci a lipsit „procesul intuitiv", iar cea de-a doua pentru că a încărcat memoria elevilor cu prea multe măsuri metrice, mergând la amănunte, copiii fiind în situaţia „de a nu rămâne cu nicio noţiune clară". Pentru Conferinţa următoare s-a fixat tema: „Necesitatea meseriei şi aflarea căilor la ajungerea ei". S-au fixat şi obiectele la care se vor ţine lecţii practice.
În afara ordinei de zi, învăţătorii au ridicat însă problema salarizării lor, cu totul insuficiente, din partea comunelor confesionale şi, mai ales, prea mică în raport cu salarizarea învăţătorilor de la şcolile de stat. S-a decis de comun acord cu Comisarul consistorial, alcătuirea unui Memoriu, a cărui copie se află la dosar şi din care se pot deduce multe realităţi ale vremii.
Plângerile învăţătorilor vor fi fost fără îndoială îndreptăţite. Cum ei nu erau plătiţi de stat, ci de comune, şi unii chiar de părinţii elevilor, cu bani sau în natură, situaţia era greu de îmbunătăţit. De aceea adesea s-a apelat la ajutoare de la Arhiepiscopie. Problema i s-a pus şi lui Ioan Paicu. El s-a dovedit însă mai realist. Recunoştea nevoile şi nedreptatea făcută învăţătorilor, dar ştia că nu se poate schimba nimic. Îndreptarea putea veni - după el - numai dintr-o mai bună lucrare a pământului de către români, ca să-şi îmbunătăţească starea materială „Să creştem agricultori buni", zicea el. Îi părea rău că nu-şi poate încheia conferinţa cu veşti mai bune, dar le aducea aminte colegilor că sunt nişte apostoli, şi de la apostoli se cere jertfă şi sacrificiu. Mângâindu-şi colegii, Ioan Paicu le mai aduce aminte că le mai rămâne totuşi o speranţă. Le vorbeşte în parabolă, dar nu există nicio îndoială că toţi l-au înţeles.
În concluzie putem spune că aceste conferinţe erau extrem de folositoare, îşi atingeau obiectivele propuse, erau un prilej potrivit de întâlnire şi comunicare între învăţători.
