„Miroase a-nviere şi-a curat/ Miroase a om scăpat în veşnicie." (Ioan Alexandru)
Când suie slavă de Înviere, ne aşezăm, iar, cu o mai mare putere a fiinţei noastre, în zariştea cosmică a satului; ascultând timpul prin frumuseţea pură a setei de înveşnicire. Suntem, iar, altfel, mai laolaltă, spirit şi spiritualitate. Căci satul, acum, şi cel numit omul absolut, ţăranul, au fereastră deschisă spre soare, unde putem adăsta cu toţii, bunii şi mai puţin buni, întru rosturi şi înţelesuri; poetul ar spune că avem acum năvod în care să prindem soarele, acolo unde lumea, aşa cum a lăsat-o Dumnezeu, are rânduială, sămânţă şi rod, răbdare, taină şi speranţă. Întorcerea în sat, în straiul Învierii, e binecuvântare, e conştiinţa destinului emanat din veşnicie, e înţelegerea şi trăirea, cum se cuvine, neîncruntat, a Jertfei Crucii, e întâlnirea cu viaţa întemeiată în zariştea cosmică, cum scria Lucian Blaga. Ne reîntoarcem, cu paşii sau doar cu gândul, acolo unde „dragi mi-erau tata şi mama, fraţii şi surorile", unde cărările, fântânile, ieslea animalelor, cuptorul, holda şi iarba se înfrăţesc fără de oprire în rugăciune, în ceea ce Horia Bernea numea calma şi buna exprimare a bucuriei de a exista. Învierea ne cheamă la Acasă, căci, spune un proverb, poţi părăsi satul, dar nu te lăsa părăsit de sat. Într-o anchetă sociologică, găsim enunţul unui interlocutor, tulburător prin simplitatea şi francheţea lui, prin valoarea lui de jurământ: Noi aşa am pomenit şi casa şi locu', da n-ai dreptu' să le strici... Deşi, sunt atât de lovite altarele satului, bunătatea, vrednicia, legea şi sfinţenia, bunul-simţ şi omenia, teama de a nu-l supăra pe Dumnezeu Cel Veşnic.
Se împuţinează satul românesc, îi sunt uitate obiceiurile, portul, arhitectura caselor, lemnul porţilor şi grădinuţele cu stânjenei şi măghiran, hăul lumii întinzându-şi întunericul şi neiubirea de pământ şi spre acest axis mundi, căruia, spun cei mai sceptici, nu-i va rămâne decât cerul deasupra, căci şi sfinţii se ridică de pe pereţi şi pleacă din sat. Dezechilibrele, nevrozele, patimile, excesele, răutatea, strâmbătatea şi urâţenia îi ameninţă satului sensul spiritual, obrazul curat şi braţul harnic, precum altădată mişelia colectivizării şi haosul industrializării şi urbanizării fără noimă. Satul e răstignit „între idealizare nostalgică şi abandonare practică, între identitate tradiţională şi supravieţuire precară". Şi, totuşi, şipotul, el a rămas...
Satul, de Paşti, se repovesteşte, ţinându-se locului şi şoptind blând: „Cum am fost aşa rămânem", adică în zariştea cosmică, spunându-ne nouă şi spunându-le altora că destinul nostru ca neam „atârnă de cantitatea de aur curat ce se află în sufletul ţăranului". Astfel, lăuntricul locului se aşază, iar, în lăuntricul omului, în voinţe şi nădejdi, înviind temeinicii, mirări şi bucurii, mersul drept (să avem mers, nu împleticire - era gândul filozofului Constantin Noica), fiorul obârşiei, lumina alergândă, căutarea Sinelui şi privirea în urmă. Scria acelaşi Lucian Blaga: „Cine nu priveşte în urma să mi se pare aproape un condamnat al vieţii".
Când suie slavă de Înviere, privim şi în urma noastră, în albăstrimea satului, unde vorba e potcovită cu potcoavele de aur ale eternităţii şi unde, pe prispe, foşnesc jocul şi visul nostru de copii. „Satul m-a ajutat să nu mă prăbuşesc", consemna Octavian Codru Tăslăuanu, în „Spovedanii", după cum George Enescu, răscolindu-şi amintirile, mărturiseşte: „Ceea ce sunt astăzi trebuie căutat în copilărie... Pârâiaşul din fundul grădinii parcă-l văd şi acum. Şi acum mai văd ţăranii în cămăşi albe cu ilice albastre, cântând la asfinţit."
Ne reîntoarcem, iar, în împărăţia satului, simţindu-i Învierea şi Liturghia, cu fruntea mângâiată, aievea sau în imaginaţie, de mâinile aspre, dar cât de fierbinţi, ale părinţilor, îndulcindu-ne cu cel mai curat miez de pâine, vindecându-ne şi murmurând: „Sufletul satului fâlfîie pe lângă noi,/ ca un miros sfios de iarbă tăiată,/ ca o cădere de fum din streşini de paie,/ ca un joc de iezi pe morminte înalte."
