Mult (şi îndreptăţit!) zgomot în jurul achiziţionării „Cuminţeniei Pământului", sculptura genialului român Brâncuşi, care a revoluţionat un domeniu al artei, situat printre înaintemergătorii exemplari, care, de dincolo de moarte, rămas acolo, pe meleaguri străine, pariziene, prin opera lui, azi este mereu înviat din uitare! Apelând la contribuţia publică, la o modalitate care odată a dat roade spectaculoase pe aceste meleaguri mirifice: „Daţi un leu pentru Ateneu", ministrul Culturii, Vlad Alexandrescu, contează pe acel gest de generozitate al românilor, pentru achiziţionarea lucrării brâncuşiene „Cuminţenia pământului".
Ministerul Culturii a organizat o subscripţie publică, după negocieri purtate cu proprietarul operei brâncuşiene, ajungându-se la o înţelegere contractuală ca plata finală, de 11 milioane de euro, să se facă până la 31 octombrie 2016: cinci milioane fiind alocate de la bugetul de stat, restul - din donaţiile românilor. Sculptura „Cuminţenia pământului", realizată de Brâncuşi în anul 1907, clasată în categoria „Tezaur" a Patrimoniului Cultural Naţional, câştigată de moştenitori, în urma unui proces cu statul român, care a durat între anii 2001-2010, a fost mutată de la Muzeul Naţional de Artă la Muzeul Cotroceni. De reţinut că negocierile între moştenitorii-proprietari, cetăţeni români, şi statul român, se poartă încă din 2001! Aşadar, s-a apelat la subscripţia publică! Însă există suficiente, îndreptăţite îndolieli.
Azi, oare de ce nu se mai poate ce atunci, mai demult, se mai putea? Erau mai bogaţi, pe vremea aceea, românii? S-ar putea. Însă, sigur erau ceva mai buni români decât cei din ziua de azi. Şi simţeau mai profund româneşte. Nu se urau ca azi, în acest război româno-român, al dezbinărilor, al dezunirii! Era pe atunci, în România, acea clasă de mijloc, bine situată, bine educată, de mare sprijin pentru ţară. Cei mai bogaţi parcă erau mai darnici decât profitorii bogaţi de azi, ajunşi, în perioada postdecembristă, cu conturi prin bănci străine, locuind în vile, acaparând imobile şi pământuri, luând şi dând mită, spălând bani furaţi. Nişte ajunşi bogaţi prin hoţie, nu prin merite, nu prin trudă, nu prin cumpătare, nu prin cinste! Profitorii postdecembrişti de acum sunt nişte hârciogi lacomi, lipitori politice, inşi avizi de putere şi de câştig nemeritat. Nişte nesătui care, din 1990 încoace, au furat, fără ruşine, ca-n codru. Şi când te gândeşti că marile familii americane, bogate azi, au acumulat averi în o sută - două sute de ani, iar profitorii politici de pe la noi s-au îmbogăţit în câţiva ani postdecembrişti.
Exista pe atunci, la acei ai noştri înaintaşi, sigur, mai mult bun-simţ. Mai multăşi sănătoasă educaţie. Adică, bună-creştere. Şi mai mult patriotism, mai multă dragoste de vatră strămoşeascăşi de Ţară. Mai multă înţelegere a interesului naţional, mai multă dăruire!
De acord fiind cu zbaterea ministrului actual al Culturii, nu pot să nu-mi aduc aminte, într-o întoarcere în timp, cum s-au petrecut lucrurile, prin anii 1996-2000, în cazul altei lucrări celebre a lui Brâncuşi - „Domnişoara Pogany". Valoroasa lucrare brâncuşiană se afla în proprietatea familiei Stork, familie de artişti, dispusă s-o cedeze Statului Român, cu dorinţa mărturisită ca ea să rămână în ţară, din adânc
respect pentru genialul Constantin Brâncuşi, nu să fie înstrăinată.
Un reprezentant al familiei s-a prezentat la Comisia pentru Cultură a Camerei Deputaţilor (preşedinte era acad. Gabriel Ţepelea), cu propunerea cedării „Domnişoarei Pogany" pentru două milioane de dolari. Da, nu-i vorbă, era o sumă! Însă, existau destule posibilităţi financiare. S-a găsit şi o sursă. Iar membrii Comisiei au considerat că nu-i chiar un capăt de ţară, achiziţionarea sculpturii ar fi o mândrie, chiar o datorie patrioticăşi un adânc respect pentru Brâncuşi, cel dispreţuit pe aceste meleaguri care l-au dat lumii, în cei 50 de ani ai „obsedantului deceniu" şi ai „erei ticăloşilor", ca „Domnişoara Pogany" să rămână în România, locul naşterii lui Brâncuşi, care a revoluţionat un domeniu al artei. Pentru orice mare muzeu al lumii ar fi o mândrie enormă! O soluţie acceptabilă trebuia găsită. Mai ales că anumite servicii secrete avertizau că asupra operei brâncuşiene au pus ochii inşi care aveau anumite interese. Dar, mai ales, aveau bani.
Numai că tocmai ministrul Culturii de atunci, marele actor, pe vremea aceea PNŢCD-istul Ion Caramitru, prost sfătuit probabil chiar de ministrul Finanţelor de pe vremea aceea, - poate chiar de Traian Decebal Remeş-, care habar nu avea cine a fost (şi este!) Brâncuşi, nu a fost, din capul locului, de acord. Invitat, de academicianul Gabriel Ţepelea, să participe la Comisiile reunite de Cultură ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, aducându-i-se la cunoştinţă suma de două milioane de dolari, pe care familia Stork a propus-o, Caramitru a avut un moment de ezitare, urmat de unul de iritare. De criză chiar. „Cum? Oare are România două milioane de dolari pentru «Domnişoara Pogany»? Exagerat de mult!" Nimeni
n-a reuşit, nici măcar academicianul Gabriel Ţepelea, şeful Comisiei, să-l convingă că ar fi un gest cultural, chiar o datorie a românilor, să cumpere râvnita operă. Atunci, împreună cu alţi colegi din Comisie: Leonida Lari, Eugenia Moldoveanu, Adrian Iorgulescu, Mădălin Voicu, Mona Muscă, Slavomir Gvozdenovici, propuneam acea metodă, folosită pentru adunarea banilor pentru Ateneu, doar puţin modificată: „Daţi un dolar pentru «Domnişoara Pogany»"! N-a fost să fie. Mi-am răcit gura de pomană, mai ales că, în acea perioadă a CDR, făceam parte, ca deputat PUNR, din opoziţie! Asupra „Domnişoarei Pogany" s-a lăsat o suspectă tăcere. Probabil existau unele scenarii de culise care urmau să fie aplicate! Iar graniţele, deschise, atât de generos şi imprudent, de Petre Roman, erau largi. Timpul a trecut.
Într-una din nopţi, Radio România Actualităţi anunţa, cu zgârcenie, concis şi în trecere, că „Domnişoara Pogany" a ajuns la o licitaţie americană de artă, la suma de 15 milioane de dolari, până în momentul în care a intervenit Interpolul şi a stopat o ilegalitate. De atunci n-am mai auzit nimic despre „Domnişoara Pogany", cufundată în adânc mister. Oare pe unde o mai fi?
Mă gândeam la toate acestea, mai zilele trecute, şi, într-o întoarcere în timp, făceam un fel de paralelă între destinele celor două lucrări brâncuşiene. Oare, noi, românii, n-am putea să nu ne mai înjosim, să nu ne mai umilim, să nu mai privim chiorâş o acţiune culturalăşi să nu ne mai facem de minune în faţa acestei Europe?
Încerc să joc rolul unui naiv, întrebându-mă: oare nu se va găsi vreun miliardar postdecembrist, vreun Ion Ţiriac, care să dea banii necesari, un flecuşteţ pentru un om bogat, pentru o lucrare a lui Brâncuşi, cu care România s-ar mândri? Poţi, oare, ştii de unde sare iepurele? E doar o întrebare naivă! Şi, fiind vorba de bani, ar mai fi o soluţie: confiscarea bănească, după condamnări definitive, a hoţilor prinşi cu ocaua mică! Nu doar condamnarea lor, ci să se meargă mai departe la confiscarea bunurilor şi a banilor obţinuţi prin furt, prin încălcarea legii! Ar fi o soluţie.
A început numărătoare inversă, în cazul „Cuminţeniei Pământului." Bine ar fi să dovedim ţării, Europei şi lumii cu ochii pe noi, că avem demnitatea necesară, prin adâncul respect faţă de genialul Brâncuşi, român de-al nostru, de-al Hobiţei Gorjului, care ne-a făcut cunoscuţi lumii, prin artă şi faimă!
