CRUCEA DOMNULUI HRISTOS – JERTFĂ ŞI BIRUINŢĂ

Distribuie pe:

Crucea Domnului Hristos, crucea pe care s-a răstignit Fiul lui Dumnezeu cel întrupat, este pentru Sf. Pavel o distincţie, o medalie, o cunună de glorie, asemenea cununii de laur cu care erau răsplătiţi cei ce obţineau victorii în arenă sau pe câmpul de luptăşi cu această cunună de glorie ţine Apostolul să se laude cel mai mult.

Dar Sfântul Pavel nu în zadar se laudă în crucea Domnului, căci această laudă este pe deplin justificată, deoarece crucea pentru cei ce cred în Hristos şi în jertfa Lui izbăvitoare a devenit un simbol cu o înaltă semnificaţie: ea este puterea lui Dumnezeu pentru toţi credincioşii, pe când pentru cei ce nu cred în jertfa mântuitoare a lui Hristos, pentru cei ce sunt sortiţi pieirii veşnice, pentru cei ce nu se împărtăşesc de roadele jertfei de pe cruce, credinţa în ea este curată nebunie, este totală deşertăciune: „Căci cuvântul crucii pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu" (I Cor. 1,18). Lumea se poate mântui numai prin propovăduirea lui Hristos cel răstignit, prin credinţa în El şi în puterea jertfei Sale. Dar Hristos cel răstignit este sminteală pentru iudei şi nebunie pentru elini (I Cor. 1, 23), în timp ce pentru cei chemaţi la mântuire, pentru cei ce cred, fie că aceştia sunt iudei, fie elini, Hristos cel răstignit pe cruce este înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu (I Cor. 1, 24). Aceasta, pentru că Dumnezeu a ales pe cele nebune, pe cele nebăgate în seamă, pe cele slabe ale lumii, ca să ruşineze pe cele tari. Aşa se face căun obiect de ruşine, nebăgat în seamă, vrednic de dispreţ, cum este crucea, a fost ales de Domnul să devină obiect de cinste, simbol al mântuirii tuturor celor ce cred în Hristos cel răstignit şi în jertfa Lui pentru mântuirea lumii.

Iar dacă Apostolul neamurilor, Sfântul Pavel vorbeşte astfel despre cruce, dacă el o vede în relaţia ei de nedespărţit cu Acela care s-a răstignit pe ea, dacă, precum spune imnul, „prin cruce a venit mântuirea a toată lumea", cum ar putea creştinii adevăraţi să nesocotească, să nu cinstească, sau chiar să dispreţuiască crucea Domnului?

E adevărat că Mântuitorul a pătimit pe cruce, a îndurat dureri, suferinţe şi ruşine, dar, prin acceptarea morţii celei mai ruşinoase, El a arătat oamenilor atât smerenia Sa, cât şi dragostea Sa nemărginită faţă de ei. Căci toate patimile crucii le-a suferit de bună voie, pentru ca să ne mântuiască, iar prin răstignirea şi moartea Sa pe cruce, crucea a devenit altarul de jertfă al creştinătăţii, care a ars spinii păcatului şi a ajuns izvor de viaţă veşnică pentru cei ce se mântuiesc. Ea este mijlocul prin care Hristos ne-a împăcat cu Dumnezeu, este instrumentul prin care s-a surpat peretele cel din mijloc al vrajbei dintre om şi Dumnezeu (Efes. 2,14-16), prin care s-a nimicit zapisul robiei în care ne găseam (Colos. 2,14-15). Crucea este mijlocul prin care Hristos S-a înălţat la mărire (Filip. 2, 8-9), după cum este pecetea celor păstraţi de Dumnezeu nevătămaţi (Apoc. 7, 2-3; 9, 4), ca şi semnul biruinţei.

Creştinii au cinstit Sfânta Cruce de la începuturile Bisericii creştine: scriitorul bisericesc Tertulian spune că crucea a fost un obiect de cinste pentru credincioşii de la începuturile creştinismului. Ea a devenit în scurtă vreme semnul distinctiv al creştinilor, căci ea este semnul Fiului Omului, care se va arăta pe cer la a doua Sa venire (Matei 24, 30). După arătarea ei pe cer împăratului Constantin cel Mare, întrebuinţarea ei s-a generalizat nu numai în cultul Bisericii, ci şi în viaţa particularăşi publică a creştinilor. Astfel, ea s-a folosit la monumente funerare, la răscruci de drumuri, în ţarine, pe frontispiciul caselor, pe obiecte de uz casnic, ca: vase, opaiţe, inele, uşi, îmbrăcăminte etc. De asemenea cu semnul Sfintei Cruci s-au făcut binecuvântările creştinilor la serviciile divine, la sfinţirea persoanelor şi a obiectelor destinate culturii, la pecetluirea gropii şi altele.

Tot din vremuri străvechi, ca o dovadă deosebită de cinstire a Sfintei Cruci, creştinii păstrează obiceiul de a-şi face semnul crucii în numeroase împrejurări: în decursul serviciilor divine, la începutul şi sfârşitul rugăciunilor private, la începerea şi la terminarea lucrului de fiecare zi, la începutul şi sfârşitul unei călătorii etc. Semnul crucii reprezintă pentru creştini un semn al credinţei şi o atitudine religioasă, iar facerea lui e parte integrantă din cultul divin public sau privat. Semnul Sfintei Cruci se face astfel: Se împreună primele trei degete de la mâna dreaptă, însemnând Unitatea fiinţei divine în Trei Persoane; ultimele două degete se îndoaie spre palmă, însemnând cele două firi ale Mântuitorului Hristos: dumnezeiascăşi omenească. Se ridică apoi mâna dreaptă la frunte, atingându-se cu cele trei degete împreunate fruntea şi rostindu-se cuvintele: „În numele Tatălui"; se coboară apoi mâna dreaptă la piept, rostindu-se cuvintele: „şi al Fiului"; se duce apoi mâna dreaptă la umărul drept, atingându-se cu cele trei degete, iar după aceea se duce la umărul stâng, după care se lasă în jos. În timp ce mâna dreaptă se duce de la umărul drept la cel stâng, se rostesc cuvintele: „şi al Sfântului Duh", iar când mâna dreaptă se lasă în jos, se rosteşte cuvântul ,,amin".

Ducerea mâinii la frunte şi rostirea cuvintelor: „În numele Tatălui" înseamnă mărturisirea că toate cele ce există în lume îşi au începutul la Tatăl, că El este stăpânul tuturor, pe care trebuie să-l cinstim. Ducerea mâinii la piept şi rostirea cuvintelor: „şi al Fiului", înseamnă coborârea din cer pe pământ a Fiului lui Dumnezeu şi întruparea Lui pentru mântuirea noastră. Ducerea mâinii de la umărul drept la cel stâng şi rostirea cuvintelor: ,,şi al Sfântului Duh" înseamnă că opera de mântuire a lumii, adusă de Fiul, se întinde de la o margine la alta a lumii, prin Duhul Sfânt. Coborând mâna în jos şi rostind: ,,Amin", mărturisim adevărul celor afirmate mai înainte: „Aşa este, aşa să fie!"

Crucea este deci pentru creştini semnul, simbolul care cuprinde în sine întreagă învăţătura de credinţăşi de viaţă creştină, de aceea oriunde creştinii văd semnul crucii îl cinstesc închinându-se, căci ei văd pe cruce totdeauna pe Hristos cel răstignit şi înviat. De aceea, la sărbătorile Sfintei Cruci, ei cântă: „Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, şi sfântă Învierea Ta o cântăm şi o mărim". Crucea, din instrument de torturăşi de batjocură, a fost ridicată de Mântuitorul la rang de înaltă cinste; din instrument de chinuri aducătoare de moarte, ea a devenit altarul de jertfă al creştinătăţii; din semn de umilire şi suferinţă, ea a devenit semnul biruinţei, sau cum spun cântările bisericeşti, ea s-a făcut „armă de nebiruită biruinţă".

Semnul crucii este, aşadar, semnul mărturisirii credinţei noastre în Dumnezeu. Crucea este pentru orice creştin un semn distinctiv şi totodată o pavăzăşi un scut împotriva tuturor relelor, precum şi un element esenţial în ceea ce înseamnă urcarea creştinului pe treptele vieţii duhovniceşti.

 

Lasă un comentariu