În timpul vizitei oficiale în Anglia şi în Germania, şeful Casei Albe, preşedintele american Barack Obama, mai-marele celei mai puternice puteri a lumii, printr-un mesaj a chemat la unitatea europeană a ţărilor membre ale Uniunii Europene, a sugerat Marii Britanii (ceea ce a cam deranjat prin ţara Albionului, „recomandarea" lui fiind considerată amestec în treburile interne ale ţării) să nu părăsească Uniunea şi a cerut ca să fie întărit flancul estic al NATO, având în vedere Ţările Baltice, Polonia şi România, în coastă cu Kremlinul agresiv, acaparator şi tot mai ameninţător. Însă nu evită, din păcate, şi un călcat, spectaculos, prin străchini, aruncându-se, americăneşte, nejustificat şi imprudent, chiar iritat, la gâtul „naţionalismului" european, în sensul unei semnificaţii cu totul greşit înţelese, fără a face necesarele delimitări în astfel de cazuri. Pentru că ar fi, desigur, regretabil să fie confundat adevăratul, realul naţionalism, cu naţionalismul lui Hitler sau al lui Stalin, cum a dat el de înţeles. E cu totul altceva! O altă gâscă în altă traistă!
Aşa că, un pic mai cătinel, domnule Obama! Noi, românii, v-am aşteptat demult, încă prin anii '50, imediat după 23 august 1944, când bolşevicii sovietici ne-au pus cizma pe gât, când ţăranii mei, seara, pe la porţi, priveau cerul, spunându-şi unii altora: „Vin americanii! Ne vor scăpa de ruşi.". V-am tot aşteptat, dar de venit, americanii n-au mai venit până după decembrie 1989! Asta, după ce, la Yalta, sub privirea lui Stalin, prin Roosevelt şi Churchill, ne-aţi pus în laba ursului siberian, atunci când, după notiţa aceea de pe un şerveţel, ne-aţi dat, atâta vreme bolşevismului lui Iosif Vissarionovici Stalin, călcându-ne şi strivindu-ne. Lacomii stăpânitori ne-au luat tot ce aveam, de la grâu, aur, produse alimentare la lemnul pădurilor, minereu, petrol, cu ură şi răzbunare, deoarece noi, românii, am luptat pe frontul de răsărit, să aducem înapoi, după furtul, din 1940, conform Pactului Ribbentrop-Molotov, a Basarabiei şi a nordului Bucovinei, răpite prin acele note ultimative din iunie acelaşi an.
Apoi, chiar nu-i spune, oare, nimic preşedintelui american că, la ultimele alegeri din Polonia, Ungaria, Finlanda, Portugalia, Austria, prin alte ţări europene, au învins (şi înving), deci, câştigă teren partidele naţionaliste? Oare cine ar fi crezut, vreodată, că tocmai în Polonia, naţionaliştii se vor situa printre cei care înving la urne? Oare de ce, domnule preşedinte?
Suntem foarte curioşi să aflăm ce înţelege un preşedinte american prin naţionalism! Noi, mai ales românii ardeleni, am dovedit, cu prisosinţă, ce credem noi, aici la noi acasă, ce este patriotismul, ce este naţionalismul, atât de blamate azi, la comandă străină, după anumite scenarii abracadabrante, când trăim aceste vremuri cumplite. O vreme în care, din păcate, patriotismul adevărat, nu cel prost mimat, şi naţionalismul luminat, care a dat şi „Şcoala Ardeleană", curat, tradiţional ardelenesc, după unii sunt azi „noţiuni depăşite", chiar „desuete". În astfel de cazuri, cele mai explicite, cele mai potrivite sunt cuvintele marelui istoric Alexandru Papiu Ilarian. Întrebat odată care-i deosebirea între patriotism şi naţionalism, răspunsul a fost dezarmant de simplu, de concis: a fi patriot şi naţionalist român, în Transilvania, una şi aceeaşi însemnează! A fi naţionalist înseamnă a-ţi iubi patria, ca bun român. A fi naţionalist nu înseamnă a urî pe cineva, ci a-ţi apăra vatra strămoşească, tradiţiile, credinţa, trecutul, prezentul, viitorul, memoria identitară. Când răspopitul Tõkés László cere protectoratul Ungariei asupra Transilvaniei, cugetul naţionalist-patriotic nu te mai poate opri să spui adevărul, adică ce gândeşti despre o caiafă, despre o Iudă. Nu poţi să taci, nu poţi fi un laş, ci un adevărat naţionalist!
Accederea noastră, adepţi ai unei Europe a naţiunilor, nu a regiunilor, în Uniunea Europeană a fost cu fruntea sus, cu identitatea noastră, cu tradiţiile, cu cultura noastră. Acestea sunt vremurile, iar bietul român a fost mereu sub ele. Am fost sub cizma bolşevică a Kremlinului, am participat la Tratatul de la Varşovia, am fost în CAER. Nu mai suntem, din decembrie 1989, acolo. Suntem, însă, în Uniunea Europeană şi în NATO! Şi tot mai mulţi români se întreabă dacă azi ne este, cumva, mai bine!
Aşadar, ce înseamnă a fi patriot, bun român, naţionalist în „patria de pământ şi de cuvinte"? „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie?", poezia lui Eminescu, oare ce-i? Nu-i o dovadă de adânc patriotism, nu-i profundă dragoste de patrie, de neam, de vatră străbună? Dar „Doina" lui oare ce-i? Dar „Scrisoarea III"? Dar publicistica Înaltului Domn al Poeziei şi al Limbii Române, cel mai mare gazetar al tuturor timpurilor? Dar „Balada" lui Ciprian Porumbescu şi compoziţiile lui Enescu, creaţii care au dus în lume faima acestor meleaguri? Dar geniul lui Brâncuşi? Dar „Limba noastră", celebra poezie a lui Alexei Mateevici, luptător, mort pe frontul de la Mărăşeşti, în Primul Război Mondial? Dar poezia „Steagul" de Şt. O. Iosif?
Dacă-ţi iubeşti azi steagul, Tricolorul, dacă, cu mâna la inimă, cânţi Imnul Naţional, eşti extremist? Eşti naţionalist şovin? Dacă românii ardeleni nu mai vor vreodată o altă Regiune Autonomă Maghiară, autonomie teritorială pe criterii etnice în inimă de ţară, dacă nu mai permit, ca în 1940, ruperea Statului Român, naţional şi unitar, oare sunt ei de arătat cu degetul şi făcuţi extremişti? Ei sunt patrioţi şi naţionalişti în adevăratul sens al noţiunilor! Aşa cum sunt francezii, grecii, italienii, spaniolii, nemţii, cehii, ungurii, polonezii… Şi chiar americanii care, în faţa casei, în fiecare dimineaţă arborează steagul, simbolul naţional. Iar dacă, uneori „în ochii ţării se-nnorează-a ploaie", iar românii le arată obrazul şi le dau peste bot celor care-i insultă, care scuipă pe Tricolor şi pe Imnul Naţional, nu au dreptate să riposteze şi să-şi spună că, într-adevăr, sunt şi naţionalişti?
Dacă mereu eşti lângă sevele pământului şi nu poţi să nu simţi româneşte, dacă nu eşti de acord să fie vândută străinului nici măcar o palmă din pământul strămoşilor, care au luptat, cu arma în mână, pentru el, oare nu eşti un bun român, un patriot şi un naţionalist cumpătat, luminat? Dacă noi, românii ardeleni, ca toţi românii acestei ţări, ne iubim simbolul numit Avram Iancu, eroul naţional, oare poţi fi altfel decât patriot-naţionalist? Ce poţi fi, oare, atunci când îţi aperi teritoriul naţional, izvor al limbii şi al duratei? Noi, cei aici deodată cu vremea, cu hotarul nostru statornic, trăitori într-un singur suflet românesc, mereu la rădăcinile şi la izvoarele neamului, suntem unde este, de fapt, veşnicia! Iar dacă spui, preluând versurile lui Ion Neniţescu: „Acolo este ţara mea şi neamul meu cel românesc, / Acolo eu să mor aş vrea, acolo vreau eu să trăiesc", iarăşi eşti arătat cu degetul, împuns în piept, punându-ţi-se eticheta de „naţionalist extremist"! Dacă spui, respectând pagina istoriei, că, la 4 august 1919, după ce trupele comuniste ale Ungariei Sfaturilor, aflată sub Bela Khun, omul lui Lenin, trimis să împlânte comunismul în centrul Europei, ataca România mare, făurită la 1 Decembrie 1918, până la Ciucea, iar Armata României i-a fugărit pe nemernici până dincolo de Tisa, ocupând Budapesta, iar patrioţii români au pus, pe clădirea Parlamentului, acea opincă românească, găurită, şi Tricolorul, chiar eşti „extremist"? Oare nu aşa se scrie istoria cea reală? Dacă afirmi că opinca românească, atât de umilită, în timp, se revoltă, după atâta apăsare nemeşească şi batjocură, chiar eşti „naţionalist-extremist"? Să fie vorba, cumva, despre vreun „naţionalism desuet"? Nu poţi să nu te întrebi: oare tot ce a făcut acel dintâi primar român al Târgu-Mureşului, după 1 Decembrie 1918, Aurel Emil Dandea, un prefect de Mureş precum Ioan Vescan, un Iuliu Maniu, cel care, cu militarii lui români, a asigurat liniştea Vienei valsului, ameninţată de comunismul care se insinua în inima Europei, tot ce au făcut cei care au luptat cu arma în mână, ce au fost? Nu mari patrioţi-naţionalişti, luptători cu gândul mereu la Transilvania, alături de Ţara-Mamă, România?!
Dacă, de aici, din Ardeal, din leagănul românismului, aminteşti de jaloanele cruciale din istoria acestei părţi de ţară, de crimele abominabile de la 1848-1849, de cele din perioada Diktatului de la Viena, 1940-1944, comise de horthyştii unguri, eşti considerat fascist, nazist, naţionalist extremist? Aşa s-a ajuns ca mari intelectuali români: Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Petre Ţuţea, Emil Cioran, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Valeriu Gafencu să fie consideraţi fascişti-legionari, prin stupida, antiromâneasca, anticonstituţionala, antieuropeana, cominternista Lege 217/2015. Iar dacă spui adevărul contra ficţiunii, dacă nu eşti de acord cu căsătoriile între persoane de acelaşi sex (lege votată în SUA!) şi cu homosexualitatea, ca popor cu morală creştină, dacă nu înghiţi diplomaţia papricaşului autonomist, eşti un „reacţionar european"?
Prea sunt uitaţi, la comandă străină, înaintaşii luminători, trepte ale urcuşului spre nemurire, memorie identitară şi istorie!
Noi, domnule Obama, ne-am cam săturat să mai fim slugi la noi acasă! Vă amintim ce le spunem şi celor care mereu aţâţă focul cu sabia! Nu dorim suveranităţi paralele pe pagina existenţei adevărului nostru românesc! Nu vrem globalizare, nu vrem mondializare, ci identitate naţională, într-o Europă - cum spunea cândva generalul Charles de Gaulle, fostul preşedinte al Franţei - „a naţiunilor, nu a regiunilor!", atât de uşor de înghiţit de acest Şarpe Boa, care a devenit Uniunea Europeană, după voinţa unor puternici ai lumii. Oare când vezi toate acestea, să nu spui precum Caragiale: „Simt enorm şi văz monstruos!"? Iar celor care mereu ne-ar dori înghiţiţi într-o lingură de apă, slugi la noi acasă, fără memorie identitară, sfidându-ne, categorisindu-ne, punându-ne pumnul în gură într-o Europă dorită a regiunilor, globalizată, mondializată, ca oameni ai acestor locuri româneşti dintotdeauna, le vom aminti versurile lui Geo Dumitrescu: „Dar a ieşit aşa, să fiu român,/ Şi eu cu soarta asta mă împac…"
