În limba română există 34 de sunete-tip (22 de consoane, 7 vocale, 4 semivocale şi o vocală nesilabică i numit şi afonizat, şoptit, scurt) Ex. surzi. Profesorul nostru de la Universitatea din Cluj a scris multe studii despre i şoptit. Termenul afonizat se explică prin caracterul scurt al pronunţării (a = lipsit de, fără; fone (phone) însemnând sunet, de aici şi cuvântul fonetică). Dacă adunăm sunetele din prima paranteză, ar fi de făcut mai multe observaţii. 1. un sunet poate fi redat prim mai multe tipuri de litere:
i „Iubita mea cu ochii verzi/ Ca două mistice smaralde/…" dar şi y: yală, Byck, yankeu, whisky;
c şi k: „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris"; folk, Kogălniceanu. În transcrierea fonetică, pentru c se foloseşte k (transcriere fonetică: Karte). Nu amintesc transcrierea fonetică a grupurilor de litere care reproduc un singur sunet: ce, ci, ge, gi, che, chi, ghe, ghi. Elevilor le-aş oferi un sfat: să urmărească dacă după aceste grupuri urmează o altă vocală, care aparţine silabei respective, aceste grupuri de litere formează un singur sunet (ceară - 5 litere, 4 sunete; chiar - 5 litere, 3 sunete). Diferenţa dintre numărul de litere şi sunete e predată cu insistenţă, în fiecare clasă gimnazială, scopul final fiind în mare parte teoretic, ajutându-ne, totuşi, la despărţirea în silabe.
2. O mare dispută există între pronunţarea şi scrierea pronumelor eu, el, ea, ei, ele. Oricum am dori să considerăm limba română ca limbă fonetică (se scrie cum se pronunţă), există excepţii şi abia atunci se creează întrebări, care diferenţiază candidaţii de la examenele de admitere (teste de evaluare în învăţământul superior).
Ca să fiu mai concret: se oferă un item cu patru serii de câte patru cuvinte (adică 16 cuvinte) şi se formulează cerinţa de a stabili seria de patru cuvinte, care conţine câte un diftong. Seriile sunt a, b, c, d.
Seria a; două, oameni, el, iarbă.
Răspunsul este corect. Dar elevii urmăresc (în cel mai bun caz despărţind şi în silabe), deşi sunt atenţi la scris. Silabele se raportează la vorbire, la pronunţare. Dar nu aceasta ar produce deruta. Alta ar fi dificultatea. Cuvântul el se pronunţă prin diftongarea lui e deci iel şi atunci conţine diftong (semivocală + vocală = diftong ascendent). Aceeaşi situaţie o întâlnim şi în pronunţarea formelor verbale: eşti, este, eram, era, eraţi, erau (adică (i)eşti, (i)este etc.)
3. litera x redă două sunete: fie cs, fie gz: fix, complex (cs), dar în exerciţiu, examen (gz).
Pentru forma de plural, gen masculin, DEX-ul (p.383), cuprinde formele ficşi şi complecşi, iar pentru plural, feminin formele cu x: fixe, complexe.
4. consoanele duble pot nota un singur sunet cu aceeaşi valoare ca şi consoana simplă sau cu valoare diferită: jazz, Russo, Lipatti, dar pizza, vaccin, Negruzzi.
Prezenţa unor prefixe: în - trans - motivează prezenţa consoanelor duble în cuvintele: înnorat, înnoire (în + nor + suf. infinitival a + suf. participial t; în + nou (i) + suf. substantival - re);
transsiberian (prefixul trans + substantivul propriu Siberian (cu s în cuvântul derivat) + suf. -an).
