IMPACTUL PEDAGOGIC ŞI MORAL AL SĂRBĂTORILOR PASCALE

Distribuie pe:

Dimensiunea fenomenologică a Sfintelor Sărbători Pascale, în toată complexitatea lor, pe lângă celelalte dimensiuni explicite de ordin soteriologic - legat de mântuire şi eshatologic - cu referinţă la viaţa de după moarte, are şi un caracter pedagogic şi moral, mai puţin conştientizat şi evidenţiat de teologie şi teologi, în pofida faptului că Mântuitorul este considerat cel mai mare Învăţător al omenirii. Astfel, prin atitudinea Sa în faţa morţii, Iisus rămâne un model moral şi spiritual nu doar pentru creştini, ci pentru întreaga specie umană care l-a urmat. Aducem drept argument privind această aserţiune legată de modelul axiologic şi moral reprezentat de Mântuitor, ceea ce avea să spună Apostolul Petru în Întâia Epistolă Sobornicească (2:21): „Hristos a pătimit pentru voi, lăsându-vă pildă spre a călca pe urmele Lui". În acest mod, neînţelegerea şi necredinţa a ceea ce predica Iisus, şi ulterior apostolii Săi, era compensată şi completată prin faptă, printre care suferinţa personală ocupa un loc prioritar. De aceea, pe lângă alte valenţe de ordin creştin şi moral ale suferinţei, este demonstrat faptul că argumentul factologic este cu mult mai puternic decât cuvintele de multe ori neînţelese, necesitând interpretări şi utilizarea unui limbaj analogizant şi metaforizat. Astfel, pe Crucea sfântă, la intersecţia celor două timpuri marcate de moartea şi Învierea Sa, cum poate fi interpretat acest obiect sacralizat - Crucea (prin latura orizontală fiind simbolizat timpul anterior, iar prin latura verticală, timpul posterior sau timpul hristic), Iisus prin celebra sintagmă: Eli, Eli, Lama Sabahtani, tradusă în mod convenţional prin Dumnezeul Meu, Dumnezeu Meu, de ce M-ai părăsit (cf.Matei 27:46), a spus adevărul, fiind cu adevărat părăsit pentru moment de Dumnezeu pentru păcatele noastre asumate şi nu exclusiv pentru săvârşirea lor, întrucât dacă ar fi disimulat adevărul legat de frica în faţa morţii şi credinţa care îi era zdruncinată prin calitatea Sa umană de moarte, asemenea oricărui muritor, atunci ar fi contrazis principiul liberului arbitru, conform căruia, aşa cum este cunoscut, Dumnezeu i-a acordat în momentul creaţiei omului o libertate limitată pe care sub influenţa şi ispita diavolului a depăşit-o, atrăgându-şi anatema ireconciliabilă din partea divinităţii, fiind schimbată în acest mod ordinea prestabilită a lumii, fapt ce impunea cu necesitate schimbarea vechii ordini a lumii şi revenirea ei la stadiul său iniţial.

Desigur, ca orice text biblic, dincolo de interpretarea kerigmatică - accesibilă oricărui cititor sau receptor al mesajului biblic transmis, aşa cum rezultă şi din încercarea de a explica unele sensuri ale sintagmei menţionate, considerată ca a fi una dintre cele mai misterioase, presupune şi o interpretare dogmatică - mai înaltă şi mai adevărată sub raport spiritual, care depăşeşte înţelesul comun al mesajului transmis nedecriptat. Aşa se întâmplă şi cu această sintagmă, cu mult mai complexă decât în înţelegerea cotidiană, şi la care teologia rămâne doar în acest spaţiu interpretativ comun, fără să-i modifice sensul şi fără să-l interpreteze, de unde unele suspiciuni şi îndoieli privind valabilitatea şi credibilitatea sa. Făcând abstracţie de multiplelele interpretări, strict legate de natura consubstanţialistă dintre Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul, facem precizarea că pentru moment „legătura ombilicală" dintre cele două entităţi divine pare a fi ruptă, desigur, nu într-un mod ireconciliabil, chiar dacă, pentru moment, Iisus - Fiul se credea părăsit de Dumnezeu - Tatăl. Argumentul pe care îl invocăm în acest sens îl găsim şi la evanghelistul Luca, care nu trece indiferent peste eveniment, reproducând într-o altă variantă ultimele cuvinte ale lui Iisus prin sintagma: „Părinte, în mâinile Tale îmi pun duhul", sintagmă prin care se vrea să iasă în evidenţă faptul că Sfântul Duh, în această osmoză treimică, nu-L mai uneşte pe Fiul Omului cu Tatăl, şi că Tatăl şi-a părăsit pentru un moment crucial al evoluţiei şi dinamicii acestei iconomii creştine, Fiul, jertfindu-L pentru răscumpărarea păcatelor şi mântuire, simbolul jertfei atingând forma paroxistică în acel moment, trecând peste fiinţa creată din plan imanent în plan transcendent. În acest mod, Hristos preia asupra Lui moartea şi păcatele umane, învingându-o şi desăvârşind mântuirea prin iertarea păcatelor lumeşti, ceea ce face ca, printr-un asemenea miracol fenomenologic, să moară Moartea, fenomen supranatural exprimat prin Troparul Învierii „Hristos a înviat", prin binecunoscuta sintagmă „Cu moartea pre moarte călcând". În acest sens, prin Crucea creştină, şi prin crucificarea Mântuitorului, se realizează transfigurarea morţii din firea omenească, ca fire umană efemeră, trecându-se la viaţă veşnică, în aşa mod încât, privite în planuri diferite şi aparent antitetice, moartea şi viaţa nu mai reprezintă un paradox existenţial, ci coexistă într-un mod consubstanţial. Aş spune într-o unitate dialectică idisolubilă, pe fondul unei simfonii universale, scrise pe portativul credinţei, nădejdii şi al iubirii, ca valori creştine fundamnetale, astfel că prin acordul acestei simfonii a păcii interioare să se restabilească şi să se reînnoiască firea omenească acaparată de întunericul păcatului şi al urii ce a dominat şi domină încă, din păcate şi prin păcate, această lume supusă deşertăciunii iminente. De aici rezultă că prin moarte Mântuitorul a deschis o nouă eră istorică, înlocuind efemeritatea cu perenitatea, într-un cuvânt moartea cu viaţa veşnică, arătându-ne în ce constă şi ce presupune acest tip al veşniciei, aşa cum rezultă din textul evanghelistului Ioan (17:3): „Să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis". Aceste cuvinte, după cum uşor se poate deduce, aparţin Mântuitorului în aşa-zisa „Cuvântarea de despărţire - IV", întregul capitol fiind perceput ca o „rugăciune a lui Iisus", mai ales prin versetul citat, exprimată prin cuvintele: „Şi acum, preamăreşte-Mă Tu Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea".

În concluzie, Iisus a spus aceste cuvinte pentru că realmente era părăsit de Dumnezeu şi pentru ca noi să înţelegem, o dată pentru totdeauna, cât de mult urăşte Dumnezeu păcatul, implicit cel asumat de Fiul Său, fiind neiertătător chiar cu asumarea păcatului, oricarea ar fi natura acestuia, întrucât păcatul surpă ordinea lumii create de Dumnezeu. Mai mult decât atât, prin această sintagmă, ca ultime cuvinte ale Mântuitorului înainte de a-şi „da duhul", ne este arătată şi demonstrată dragostea imensă pe care Dumnezeu ne-o poartă în schimbul ascultării Cuvântului Său revelat prin Fiul Său, vremelnic sacrificat. Printr-o asemenea moarte biologică, cu sânge vărsat în urma străpungerii cu suliţa, Dumnezeu a îngăduit ca Fiul Său să poarte păcatele noastre - asumându-şi-le şi să moară în chinuri pentru a le spăla chiar cu sângele Său pentru ca noi să ne putem întoarce la ceea ce am fost în mod iniţial, într-o împăcare absolută cu Dumnezeu, într-o altă lume şi viaţă.

Lasă un comentariu