În prima zi din sărbătoare a Sfintelor Paşti, există o tradiţie păstrată cu străşnicie la ţiganii din comuna Daneş. După spusele celor mai în etate, de mai bine de 80-100 de ani, în această frumoasă localitate, se desfăşoară un meci de fotbal în care protagoniştii echipelor, musai să respecte două dintre condiţiile de bază, şi anume: jucătorul de fotbal să fie de etnie ţigănească, iar cele două echipe să fie bine departajate. Dintr-o echipă să facă parte numai cei însuraţi, iar din cealaltă tineri a căror grijă sunt fetele, având loc un meci între „însuraţi şi tineret". Înainte de meci „foatărul", căpetenia vecinătăţii, cel care anul acesta a avut şi rolul de arbitru, adună banii de pariu, fiind vorba de 10 lei de la fiecare jucător al celor două echipe ad-hoc încropite, urmând ca la final de meci echipa câştigătoare să beneficieze de acest premiu, din care se cumpără bere. După spusele unuia mai bătrân, pe timpuri se juca fotbal în locul numit „pe râpuri", şi se juca pe ouă. Câştigătorii primeau ca premiu un coş de ouă, la umplerea căruia contribuiau toţi cei care jucau fotbal cât şi spectatorii aflaţi pe marginea terenului. De asemenea, jocul era urmărit de toată suflarea comunei: fie saşi, români sau ţigani. Terenul era desfundat, nu rareori plin de bălţi după vreo ploaie mai acătării. Ce echipament, ce bocanci de fotbal… unii jucau în izmene suflecate; care cu ce, iar căzăturile în tina băltită era prilej de vorbe cu duh spuse, de râsete şi glume mai deocheate, pe seama ambiţiilor de a da cât mai multe goluri. Ceea ce nici acum nu este departe de acele vremuri, văzând pestriţa îmbrăcăminte a fiecăruia dintre jucători, ştiind în fotbal cât patos se pune într-o astfel de întrecere. Iniţiativa pe seama celei mai bune echipe, ideea coşului cu ouă oferit echipei câştigătoare, a fost abandonată datorită unei întâmplări hazlii. Cu ani în urmă, unul dintre coechipieri pe nume Diliman Genu (un nume predispus şotiilor) a fost dat afară de pe teren, de arbitru, datorită unui fault mai contondent. Şi omul izmenit, după el, pe nedrept penalizat, a răbufnit de ciudă, şi precum o cloşcă ce cârâie la vederea unei pisici, pur şi simplu s-a trântit cu fundul în corfa cu ouă, fleoşcăindu-le, nimicindu-le premiul câştigătorilor, în râsul homeric al asistenţei. De atunci, pariul celei mai bune echipe s-a transformat în bani, care la rându-le sunt folosiţi pentru îndestularea echipei câştigătoare cu câteva duzini de sticle cu bere. Interesul major unui asemenea meci, strânge an de an, în jurul noului stadion, zeci de privitori. Să mai pui vocabularul pestriţ folosit, atât între coechipieri cât şi intervenţia strigătelor celor de pe margine, te face, pe tine, ca privitor, să trăieşti din plin o zi binecuvântată, în care, la început de meci, în loc de imnuri, de aplauze, se strigă din răsputeri cuvintele dătătoare de viaţă şi mântuire „Hristos a Înviat!". Iar spectatorii de pe margine răspund „Adevărat a Înviat!". Mai frumos şi înălţător moment al unor oameni simpli care se bucură de viaţă, de aer, de mişcare, de prietenie, nici că se poate.
