Prieteni vechi şi pescari noi

Pe prietenul meu Ioan Oprea l-am cunoscut în urmă cu zeci de ani. Rămăsese fără părinţi, a crescut la o casă de copii, iar la 18 ani s-a gândit să înveţe o meserie şi s-a înscris la şcoala profesională a Fabricii Mobex Târgu-Mureş. Acolo, lucram şi eu, Augustin Florea, într-un atelier de tapiţerie. Cum eu eram cel mai în vârstă dintre colegi, iar Oprea era cel mai zurliu, pentru a echilibra situaţia, maistrul mi l-a dat mie în grijă, ca să-l învăţ să lucreze cu calm. A înţeles repede ce îi cer, dar era tot cu ochii după ceilalţi colegi care mai ieşeau la fumat, împreună cu muncitorii.

Într-o zi, i-am făcut program, impunându-i de câte ori să iasă la fumat în cele 8 ore de lucru, ca să nu îmi mai spună atât de des: „Tete Gusti, eu merg la o ţigară!". L-am ameninţat că dacă nu se conformează, pleacă de la mine. S-a cam speriat şi s-a pus pe treabă, iar după câţiva ani a ieşit din el un tapiţer bun, fiind cooptat în echipa de la Teatrul Naţional, unde făcea lucrări speciale, apoi a fost încadrat ca tapiţer la UMF, unde avea un atelier şi unde mai mergeam şi eu să îl ajut.

După ce s-a pensionat, cum nu prea mai avea ce face, şi-a scos permis de pescuit. A venit la mine şi m-a convins să îmi iau şi eu permis, devenind amândoi pescari pasionaţi şi… lăudăroşi.

Într-o zi, eram la Petelea şi ne-am hotărât să ieşim pe malul Mureşului la pescuit. Auzisem că la Reghin a văzut cineva un peşte de cinci kilograme şi ne amuzam că vine la Petelea şi îl prindem noi. „Dacă îl prindem, îmi inaugurez şi eu meseria de pescar!", i-am spus. Ioan m-a învăţat cum să leg cârligul, distanţa de la plumb la plută, şi ne-am pus pe aşteptat. După o jumătate de zi, în undiţa lui Ioan s-a prins un peştişor de vreo sută de grame, şi acela orb, că altfel nu s-ar fi agăţat în cârlig, dar în undiţa mea nu s-a prins nimic. „Tete, Gusti, nu te descuraja. Cine nu prinde la început, o să prindă mereu pe urmă". Uneori, îl mai întrebam: „Mă, Ioane, noi chiar suntem pescari?" „Da, fără doar şi poate, doar că mai avem de învăţat ceva secrete pescăreşti".

Ioan mi-a destăinuit şi câteva din aceste secrete: să te scoli cu noaptea în cap, să-ţi iei catrafusele şi pleci până nu se trezesc oamenii ca să îţi ureze noroc, că atunci s-a terminat cu pescuitul. Degeaba, noi tot fără peşte veneam de la Mureş. Nopţi în şir m-am gândit să inventez şi eu o minciună pescărească şi mi-a venit o idee. Mi-am cumpărat o undiţă ce sclipea de parcă era din argint, am cumpărat ceva carne de iepure, că de-aia precis încă nu au mâncat peştii, şi mi-am aruncat undiţa în apă. Când pluta a început să tremure, a venit un val mare de era să mă tragă şi pe mine în apă, noroc că m-am proptit într-un pietroi. Eram sigur că am prins peştele de cinci kilograme, dar ce să vezi? Era ditamai lămpaşul. Noi am inventat că lămpaşul încă ardea, deşi fusese în apă, că precis i-a aparţinut vreunui soldat rus, care a adormit cu pătura în cap. „Vezi, Ioane, că şi noi putem inventa minciuni pescăreşti? Nu ne trebuie cine ştie ce studii înalte".

L-am îndemnat şi pe el să inventeze o minciună, dar mi-a zis că nu mai e zurliu ca în tinereţe. Totuşi, s-a gândit şi a spus: „S-au întâlnit un peşte şi un porc, iar peştele a zis: «Mă, namilă de porc! Cât de mare eşti şi de murdar, că pe tine te spală numai de Crăciun, când te taie. Dar eu sunt curat ca oglinda, că stau în apă». «Degeaba eşti curat, că pe tine când te mănâncă omul tot scuipă la oase. Pe noi, ne mănâncă cu poftă şi încă îşi ling degetele», i-a răspuns porcul".

Minciunile pe care le-am inventat nu le ascultă decât peşti, care râd şi se ascund de noi, obligându-ne ca tot de la pescărie să cumpărăm peştele. Dar măcar suntem pescari profesionişti, cu patalama la mână, iar până nu prindem peştele de cinci kilograme de la Reghin nu ne lăsăm păgubaşi.

Lasă un comentariu