Triunghiul meu de cer, era tot ceea ce puteam să văd, să simt, să sper şi să-mi închipui orice poveste despre imensitatea cerului care s-a contractat atât de mult încât a devenit doar un... triunghi; pur şi simplu!
Trupul meu era obligat să stea aproape nemişcat în aceeaşi poziţie, multe zile şi nopţi, având traume dureroase la cea mai mică mişcare. Nopţile erau chinuitoare şi lungi cu vise ce fugeau dispărând la orice clipire a pleoapelor. Dimineţile prea matinale, din motive lesne de înţeles pentru acel spaţiu fortuit, provocat de prezenţa personalului medical nelipsit de la datorie.
Odată cu ziua ce creştea, primeam mai multă lumină în peticul meu de cer, pe care-l căutăm cu ochii visând la imensitatea şi frumuseţea lui în libertate. Culoarea era aproape dominantă zilnic, un azur limpede şi relaxant, rareori traversat de norişori albi spumoşi cu forme bizare, care nu intrau în întregime în triunghiul meu de speranţă...
În fiecare zi aşteptăm cu nerăbdare momentul de visare, cu ochii deschişi, când puteam să evadez din neputinţa trupului traumatizat şi să mă avânt în zbor către acel azur fără limite sau constrângeri. Era culoarea speranţei ce îmi dădea putere să rezist şi forţa să mă vindec. Aşa au trecut zile şi nopţi de chin, care ştiam, că urmau să se sfârşească cândva.
A venit şi momentul mult aşteptat, când am păşit pe picioarele mele cu teamă şi atenţie în fiecare zi mai mult decât în precedenta.
În sfârşit, triunghiul meu de cer s-a destrămat, reuşind să îmbrăţişez o altă dimensiune a cerului necuprins. Iar peste alte câteva zile, am evadat pentru totdeauna din salonul suferinţelor umane, cu o mare dorinţă de a-mi scălda ochii şi întreaga fiinţă în azurul persistent şi infinit al unui cer fără nori şi fără... dureri.
O clipă de inconştienţă îţi poate schimba cursul vieţii!
Multe întâmplări nefericite apar în viaţa noastră, fie că le provocăm conştient sau inconştient.
Fiecare avem un destin, care la un moment dat nu-l mai putem controla, întrebându-ne apoi retoric de ce nu l-am putut ocoli. Deşi uneori apar semne de premoniţie, de care nu ţinem seama, nu putem opri o nenorocire sau o catastrofă, din cauza capacităţii noastre limitate de a putea înţelege limbajul universului, de a nu putea interpreta fenomenele şi semnele acestui infinit univers în care trăim fără să-l cunoaştem. Inteligenţa supremă a universului, cea Divină a statornicit legi imuabile pe care aproape toţi le călcăm, încercând să le descifrăm din urmări (Legea cauzei şi efectului) prin lecţia ce ni s-a dat. Şi mereu primim semne sau avertismente pe care nu suntem atenţi să le înţelegem la timp!
Un accident rutier poate să pună capăt unei etape de viaţă depinzând de gravitatea sa. Şocul psihic e atât de puternic încât reverberează trauma mult timp după ce s-a petrecut. Prin suferinţă şi umilinţă această lecţie de viaţă este cea mai tranşantă pentru a creşte spiritual!
Atmosfera de spital este atât de deprimantă, asistând fără să vrei la toate formele de suferinţă umană. Primul contact cu spitalul din Târgu- Mureş mi-a lăsat o mare dezamăgire atât din punct de vedere profesional, dar mai ales organizatoric, birocraţia învingând profesionalismul. Dar am întâlnit şi excepţia, în haosul ce domină întreaga asistenţă medicală. Am fost preluată după ore de aşteptare de către un medic specialist care a început investigaţia. Cu calm, amabilitate şi evident într-un spirit umanitarist dr. DORU ARCHIANU, mi-a inspirat stimă şi încredere în investigaţia făcută cu mult profesionalism. Apoi am fost transferată într-un salon în plină noapte unde am rămas câteva zile sub observaţia directă a unui specialist ortoped.
Am ieşit fericită că scăpasem doar cu o fractură de coloană, care urma în timp să se sudeze. După o săptămână de covalescenţă, alături de mama mea bolnavă, am fost supusă unei crize dureroase, cum nu mai simţisem niciodată în viaţa mea. Am fost luată de ambulanţă şi transportată din nou la SMURD Târgu-Mureş unde am fost oprită la poartă din motive birocratice chiar de către cei care erau obligaţi să mă ajute! Am aşteptat din nou ore în şir. După ce au repetat investigaţia, am fost trimisă cu o altă ambulanţă la Luduş la spitalul de chirurgie, unde ajunsesem târziu în noapte aproape leşinată de durere. Aici am fost primită cu multă căldură şi atenţie de personalul de gardă şi „depusă (ca un colet)" într-un pat curat unde am reuşit în sfârşit să dorm sedată puternic! A doua zi am fost preluată de medicul primar chirurg şef de secţie dr. MAJOR - un OM de excepţie. Activitatea profesională din acest spital se deosebea vizibil de cea din spitalul de Urgenţă printr-o mai bună organizare şi o preocupare deosebită faţă de bolnavi. Întregul colectiv de asistente, medici, infirmiere etc. erau într-o mişcare perpetuă, dar nu haotică, îndeplinindu-şi activitatea cu multă atenţie şi conştiinciozitate faţă de bolnavi.
Eram ţintuită la pat; doar membrele şi capul le mişcăm cu mare greutate şi orice efort mă costa un puseu dureros în plus. În fiecare zi urmăream lumina şi culoarea cerului prin triunghiul meu.
Nu pot să nu remarc atitudinea binevoitoare, căldura zâmbetului şi încurajarea de care aveam parte de la cei cu care am intrat în contact timp de două săptămâni; persoane din generaţii diferite, dar care mi-au atras în mod deosebit atenţia: Angela, Maria, Tenzi, Camelia, Ema, Erszike, Roszi, Timeea, Ana etc.
Pentru mine spitalul a fost o experienţă foarte rară până acum. Prea multă suferinţă concentrată în câteva saloane pe care nu o poţi bănui înafara acestor ziduri. Asta mă face să meditez la efemeriatea şi vulnerabilitatea trupului omenesc în faţa DESTINULUI. Cât de preţioasă e libertatea de mişcare, aflăm doar atunci când ne este încătuşată şi îngrădită de evenimente traumatizante şi tânjim după ea - sănătatea - cu disperare şi speranţă.
Spitalul „Dr. Valeriu Russu", deşi modest prin dotare şi într-un sediu de clădire veche şi mai modest, se distinge totuşi prin cei care primează prin bunăvoinţă şi amabilitate. Consider că acest spital, cu conducerea sa, merită mai multă atenţie şi investiţie de specialitate.
Nu pot decât să le mulţumesc, alături de alţi pacienţi de modul în care am fost tratată.
