MĂRTURII DESPRE EXISTENŢA ISTORICĂ A LUI IISUS HRISTOS

Mărturiile istorice ale celui mai înalt eveniment istoric şi spiritual ce s-a încrustat în conştiinţa oricărui credincios creştin, ca sărbătoare a luminii şi bucuriei, dovadă a biruinţei vieţii asupra morţii şi a luminii asupra întunericului, amintire vie a patimilor, morţii şi Învierii Mântuitorului Iisus Hristos, care reverberează în sufletele credincioşilor creştini, spre renaşterea spirituală, au aceeaşi forţă argumentativă ca orice argument de natură simbolică şi teologică, regăsite în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Chiar dacă Învierea este „singura minune care se arată tuturor, credincioşi şi necredincioşi", după cum afirma Arsenie Boca, mai sunt încă destui necredincioşi care supun îndoielii adevărul religios legat de fenomenologia religioasă privind viaţa, moartea şi mai ales Învierea lui Iisus Hristos, prin această sărbătoare creştină, Paştile Învierii, punând sub semnul întrebării şi aceste mărturii, asemenea semnificaţiilor simbolice teologice şi religioase acordate celei mai mari sărbători creştine, căzând pradă suspiciunilor şi îndoielilor datorită lipsei credinţei lor în lucrurile nedovedite, ca să-l parafrazăm pe Apostolul Pavel, care în Evrei 11: 1 definea credinţa religioasă creştină în termenii fiinţării celor nădăjduite şi dovada lucrurilor nevăzute. Vom reda în sinteză mărturiile directe şi istorice ale unor comentatori şi martori oculari.

Iosif Flavius (controversatul istoric iudeu capturat de romani ca prizonier de război, care a trăit între anii 37-100 d.Hr.) aminteşte în scrierile sale despre Iisus în următorii termenii: „În vremea aceasta a trăit un om înţelept numit Jeshua. Pilat l-a condamnat la moarte. Iar cei care au devenit ucenicii lui nu au abandonat învăţătura lui. Ei au spus că li s-a aratat la trei zile după răstignire şi că el era viu; în consecinţă, poate că el a fost Mesia despre care profeţii au scris lucruri minunate".

Cornelius Tacitus: (istoric roman, 55-120 d.Hr.) scrie în anul 117 d.Hr. despre împrejurările în care a fost crucificat Iisus şi ostracizaţi creştinii, evidenţiind rolul lui Isus în calitatea sa de lider al revoltelor sociale al acestora. Din cele relatate de istoricul şi senatorul roman rezultă că „Hristos a fost fondatorul religiei (numită creştinism) şi a murit pe vremea procuratorului Pilat din Pont în Iudeea, pe vremea împăratului Tiberiu; dar superstiţiile s-au transmis, revolta fiind aprinsă din nou şi nu numai în Iudeea unde s-a născut Iisus, ci chiar şi în Roma însăşi, spune Tacit. (Anale XV, p. 44). 29

Pliniu cel Tânăr (61-113 d. Hr., istoric roman), într-un raport înaintat împaratului Traian în jurul anului 112 d.Hr., pe lângă alte informaţii pe care le-a lăsat, mai scrie: „Creştinii aveau obiceiul să se întrunească într-o anumită zi, înainte de a se lumina de ziuă, şi cântau în versuri un imn lui Cristos, ca unui zeu, şi se legau prin jurământ solemn să nu facă nicio faptă rea, să nu tăgăduiască adevărul, atunci când li se va cere să depună mărturie despre el", de unde rezultă că Hristos - Unsul lui Dumnezeu era venerat şi divinizat, nefiind privit doar ca o persoană istorică.

Lucian (scriitor grec, sec. II d.Hr.) scrie în mod explicit despre „...omul care a fost crucificat în Palestina, pentru că a introdus acest cult nou în lume. În afară de aceasta, primul lor legiuitor i-a convins că toţi sunt fraţi unul cu altul, după ce au păcătuit o dată pentru totdeauna prin tăgăduirea zeilor greci şi prin închinarea înaintea înţeleptului crucificat şi prin trăirea după legile lui". Alte mărturii, pe care le-am considera cu mult mai credibile şi mai directe, în măsura în care ele ar fi reale şi nu interpolate ulterior, ar fi cele ce aparţin unor personaje - martori, cuprinse în broşura Hristos în istorie. Câteva documente despre ultimele evenimente din viaţa lui Hristos culese din analele istoriei ", dintre care mai relevante le consider ca a fi:

Scrisoarea trimisă de Publius Lentulus, Guvernatorul Iudeei, către imperatorului Roman Tiberiu, în care, pe lângă unele informaţii, ne prezintă şi unele date legate de personalitatea lui Iisus, mai ales de aspectele antropomorfice şi spirituale: „Este de o statură mijlocie şi de o frumuseţe uimitoare. Privirea lui e aşa de măreaţă încât inspiră respect în toţi cei care îl privesc şi care se văd siliţi să-l iubeasă şi să se teamă de El. Fruntea Lui e lată, exprimând inocenţă şi linişte".

Raportul lui Pilat, Guvernatorului Roman, al Iudeii către Cezarul Tiberiu, ni se pare cea mai credibilă dovadă asupra celor descrise de Pilat şi scrierile biblice - Noul Testament, conţinând relatări explicite despre cauzele care au provocat acea tulburare socială din Ierusalim, care avea legătură cu moartea lui Iisus din Nazaret, care se face vinovat de acele evenimente, multe din ele fiind corespondente cu relatările autorilor cărţilor din Noul Testament. În acest raport este realizat şi portretul fizic a lui Iisus, descriindu-l astfel: „Părul şi barba sa aurie îi dădea o înfăţişare cerească. El părea a fi cam de vreo treizeci de ani. N-am văzut în viaţa mea o privire atât de dulce şi de senină". Ceea ce se poate observa din cele prezentate în sinteză, este că în afara textului biblic noutestamentar, niciun autor nu face referire la înviere şi înălţare, Iisus fiind mai degrabă privit într-un mod misterios, şi nu aşa cum ne-a rămas în conştiinţa religioasă.

În afară de aceste mărturii - ce aparţin unor istorici şi ale unor martori oculari contemporani -, şi în afara Noului Testament şi alte scrieri apocrife - nu puţine la număr, asemenea referinţe se regăsesc în Tamud (Jeshua din Nazareth) şi Coran („Isa ibn Maryam" - Isus, fiul Mariei ), unde Iisus este prezentat nu întotdeauna într-o lumină favorabilă, ci dimpotrivă, într-o lumină compromiţătoare, fiindu-i limitat statusul său divin doar la condiţia sa terestră de profet, reducându-i astfel aura mistică - divină la cea pământeană, ipostază prin care a suferit şi s-a jertfit în scop salvator şi mântuitor.

Lasă un comentariu