„Nu trebuie să te temi nici de groaza din timpul nopţii, nici de săgeata care zboară ziua"

După zile şi săptămâni de luptă în Munţii Meseşului şi în toată Valea Someşului, Gelu era istovit. Avea răni grave, toate îl dureau. Dar cea mai ucigaşă durere i-o pricinuia moartea vitejilor din juru-i. Rămăsese aproape singur, iar soldaţii cuceritorilor veneau tot mai mulţi, mai bine înarmaţi. Privindu-i cum vin, şi-a încordat încă o dată puterile. A mai dat un atac, acolo, pe malul Someşului. A mai oprit o dată năvala. O nouă săgeată vrăjmaşă i-a străpuns pieptul. N-a căzut nici acum. A împlântat pintenii în pântecele Murgului şi a alergat spre Cetatea Dăbâca. Să mai reziste acolo, cât i-o mai ţine suflarea. Sângele din rană îi curgea, mereu, şuvoi. Nu mai putea strânge frâul. Frânt de durere, sleit de puteri, s-a prăbuşit pe malul râului Someş. Calul s-a rotit în juru-i, l-a privit cu milă, cu îngrijorare, cu deznădejde. Întins pe pământ, Gelu urmărea cu urechea tropotele urmăritorilor. Când îi simţi aproape, se ridică în genunchi, îşi smulse săgeata din piept şi cu cea din urmă fărâmă de putere, o aşeză pe coarda arcului şi-o slobozi în duşmani. Să fie măcar cu unul mai puţin. Duşmanii s-au apropiat mereu. Tot mai aproape, tot mai vijelioşi. Ca să nu încapă nici mort în mâinile lor, Gelu se rugă Murgului: „Cu copita, sapă-mi mormântul, aici, pe marginea apei, apoi ia-mă cu dinţii şi aruncă-mă-n groapă." Gelu Românul murea, dar nu-şi pierderea nădejdea că va veni iar ziua libertăţii. Şi-l încredinţă pe Murg că, atunci, în acel ceas mare „…armat voi ieşi eu afară / Şi veseli vom trece noi iar / Prin suliţi şi foc înainte / Să ţie potrivnicii minte / Că-s vii, când e vorba de ţară / Şi morţii-n morminte!".

Lasă un comentariu