Impactul corectitidunii politice este foarte vizibil în prezent prin prigoana manifestată faţă de credincioşii creştini din unele ţări unde predomină alte religii decât religia creştină catolică şi mai ales ortodoxă, cum ar fi creştinii din ţările islamice, unde o asemenea intoleranţă religioasă a atins forme paroxistice de neimaginat, culminând prin ceea ce putem desemna ca a fi genocid creştin. Şi aceasta nu în mod întâmplător, ci datorită faptului că în aceste ţări din Orientul Mijlociu, cu precădere în Siria, Irak, Egipt, au apărut primii adepţi ai creştinismului (Antiohia şi Celicia, de unde era Sfântul Pavel, cel care a răspândit creştinismul în lume), constituindu-se şi în prezent un centru de rezistenţă sub presiunea religiei islamice, a lui Allah şi Mahomed, „superiori" Dumnezeului Treimic. Astfel, toate atrocităţile care se petrec în prezent în aceste zone geografice au ca determinare această atitudine ostilă faţă de creştinism şi creştini, mijloacele utilizate căpătând forme antiumane, fiind împotriva oricărei religii şi credinţe religioase. Dintr-o asemenea perspectivă a discriminării religioase şi intoleranţei, corectitudinea politică se bazează pe o interpretare extrem de negativă asupra omului şi drepturilor sale, în primul rând a libertăţii de conştiinţă şi exprimare, ceea ce implică şi libertatea de conştiinţă religioasă şi exprimare în raport cu credinţa religioasă pe care o susţine. De altfel, majoritatea teoriilor morale şi a religiilor se circumscriu oarecum unei asemenea tendinţe de limitare a libertăţii de gândire şi exprimare, fiind binecunoscută inchiziţia medievală prin represaliile faţă de cei care gândeau altfel decât ceea ce accepta Biserica Catolică. Spre deosebire însă de această societate a corectitudinii politice, secularizantă şi antiumană, religia creştină îi oferă omului un mijloc de salvare prin pocăinţă şi mântuire, adică prin credinţă adevărată. Ceea ce nu oferă aceste pseudoreligii menţionate şi cu atât mai puţin acest curent elitist antiuman şi antiindividual, ale cărui orientări antiumaniste sunt mai mult decât evidente.
Dacă privim retrospectiv asupra acestui mod de socializare religioasă, putem observa că aceste îngrădiri ale libertăţii de credinţă şi împotrivire faţă de ceea ce se impunea în credinţă se regăsesc încă din zorii creştinismului, această religie fiind o religie bazată pe libertate de credinţă şi apărarea omului sărac, dominat de imperiul politic şi restricţiile religioase din partea mai marilor bisericilor autohtone. Aşa a păţit şi Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, sacrificat în scop mântuitor şi pentru un asemenea delict de credinţă şi conştiinţă. Aşadar, nimic nou sub soare, istoria perpetuând un asemenea mod şi stil de gândire şi acţiune, în forme cu mult mai subtile, pe fondul aceloraşi scopuri şi cu aceleaşi mijloace. De aceea, pentru liderii acestor grupări elitiste - corporatiste, cum ar fi cele din lumea occidentală, valorile creştinismului par a fi desuete, ca atare nu mai corespund realităţilor contemporane, necesitând schimbări radicale în plan ideologic şi psihocomportamental. Dintr-o asemenea perspectivă nihilistă, pentru aceştia nici Dumnezeul creştin nu mai este corect politic, ca să nu mai vorbi de Iisus Hristos, considerat doar un personaj istoric sau legendar, care nu mai are nicio relvanţă în plan spiritual, fiind inversate în acest sens valorile morale creştine cu cele materiale, sărăcia şi smerenia cu opulenţa şi vanitatea ce depăşte orice limită. Aşa cum arăta un ierarh al Bisericii Ortotoxe (Iona), „a fi creştin în zilele noastre (referinţa fiind făcută pentru situaţia din SUA, în calitate de mitropolit al Bisericii Ortodoxe Ruse din această ţară multiculturală sub raport religios şi superputere) înseamnă a fi incorect politic". A fi correct politic, ca atitudine conformistă a zilelor noastre, sublinia ierarhul ortodox rus, înseamnă să accepţi imoralitatea, promiscuitatea şi degradarea morală şi umană, specifică - am spune noi - perioadei premergătoare distrugerii celor două cetăţi antice, ca sindrom reiterate tot mai mult în prezent, distruse de Dumnezeu pentru asemenea degradare la care s-a ajuns. Revenind la incorectitudinea politică - percepută printr-un asemenea conservatorism religios şi moral, aceasta se traduce prin anatemizarea celor care promovează şi apără valorile şi practicile creştinismului tradiţional în raport cu fenomenul sectarist şi deviant promovat prin noile religii şi pseudoreligii regăsite şi în aceste state confederative, a căror legislaţie prin Decizia Curţii Supreme de Justiţie din 26 iunie 2015, a acceptat un „obiectiv" al acestui curent manipulativ şi socializator (negativ şi discordant), obiectivat prin căsătoriile legale dintre homosexuali, ceea ce nu poate decât să îngrijoreze religia creştină tradiţională şi mersul firesc al lumii şi normalităţii. Dacă am face o analogie cu ceea ce este prezentat în prima carte a Bibliei - Facerea, am putea observa că libertatea şi oportunităţile acestei pseudoreligii, este asemenea cu liberul arbitru oferit de Dumnezeu omului, numai că o asemenea libertate, prin tentaţia la fructul oprit şi depăşirea limitelor libertăţii, a condus la acel păcat originar în care trăieşte omul în mod iremediabil şi irevocabil. Dintr-o asemenea perspectivă prohibitivă şi a libertăţii conferite, prin corectitudinea politică, omul este tentat să beneficieze din plin de aceste libertăţi, permiţând să încalce preceptele dogmatice ale religiei dreptei credinţe - slăviri - ortho doxa -s, care este ortodoxismul. În acest mod sunt promovate valori antropocentriste, bazate pe o libertate absolută a indivizilor şi comunităţilor, şi nu teocentriste, specfice religiei creştine şi teismului în general, spre deosebire de deism şi gnosticism, care, aşa cum se poate observa, fac casă bună cu substanţialismul şi panteismul, punând pe prim-plan natura şi omul, şi nu pe Dumnezeu, şi cu atât mai puţin pe Iisus Hristos. Luând atitudine faţă de pericolul care ameninţă creştinismul, faţă de această mişcare fostul Suveran Pontif Benedict al XVI-lea afirma în anul 2012: „Capcana cea mai periculoasă a acestui curent de gândire este, de fapt, absolutizarea omului: omul vrea să fie ab-solutus, eliberat de orice legătură şi de orice lege naturală. El - omul - n.n. pretinde a fi independent şi crede că fericirea stă în propria sa afirmare de sine". Astfel, consideră cel mai înalt ierarh al Bisericii Catolice din acea vreme, „Omul îşi pune propria sa natură în discuţie", fiind „o negare a naturii de creaţie şi fiu al omului, care sfârşeşte în singurătate tragică". Referinţa este făcută asupra schimbării naturii fireşti a relaţiilor interumane, în primul rând asupra legiferării căsătoriilor dintre fiinţele umane de acelaşi sex, în continuă creştere, relaţii anormale care vor afecta mersul firesc şi natural al vieţii, afectând nu doar aceste relaţii, ci însăşi viitorul speciei umane.
(va urma)
