fonologie s.f. Ramură a lingvisticii care se ocupă cu studiul sunetelor limbii din punctul de vedere al valorii lor funcţionale, stabilind sistemele de foneme ale unui idiom (limbă, dialect, grai) şi caracterul diferitelor variante: fonetică funcţională.
Fonem, foneme s.n. Cea mai mică unitate sonoră a limbii, care are funcţiunea de a diferenţia cuvintele între ele, precum şi formele gramaticale ale aceluiaşi cuvânt; sunet.
În DEX sunt amintite şi cuvintele: fonematic, fonemic, dar şi fonetică, fonetiem, fonetician, fonetic (p. 390). Specialiştii consideră fonemul varianta unică, care diferenţiază cuvintele, iar sunetul oferind multiple moduri de pronunţare (e mai deschis se foloseşte în zona Ardealului, pe când un e mai închis este specific graiului din Moldova).
Un fonem e (cu valoare poetică), am întâlnit la poetul de la Răşinari:
„Dar până-n clipa de pe urmă/Fermecătoare-o să-mi rămâie/Şi-o să-mi vorbească totdeauna/Tăcerea ta din noaptea-ntâie." (s.n.)
Spre deosebire de celelalte limbi romanice, limba română aplică în ortografie principiul fonetic (fonologic sau fonematic). În limba franceză, dar şi în italiană şi spaniolă, cuvintele se scriu având în vedere etimonul (cuvântul de bază din limba de origine, limba latină): nactem > noapte fr. nuit; it. notte; sp. noche. Aş fi mult mai convingătoare, dacă aş putea reda pronunţarea cuvântului din limbile romanice citate.
„Nimic din aur seducător şi cinic/inele doar la răsărit şi la apus/şi între ele viaţa cu ziuă şi cu noapte/ fără s-o ştim că trece s-a supus." (Ioan Maşca - „Margarete aurii")
Principiul etimologic presupune cunoaşterea formelor vechi (de origine), precum şi evoluţia sunetelor, urmărind prin metoda comparativă eventualele schimbări fonetice. Multiple exemple ne oferă tratatele de lingvistică romanică.
Ex. mână (română); mano (italiană); mano (spaniolă); mas (portugheză); main (franceză).
cămaşă (română), camicia (italiană); camisa (spaniolă); camisa (portugheză); chemise (franceză);
râde - rădere (română); ridere (italiană); reir (spaniolă); rir (portugheză); rire (franceză).
Păstrând criteriul etimologic pentru grafie, în pronunţarea unor cuvinte din spaniolă şi portugheză, dar mai ales din limba franceză, în lista prezentată în bibliografie întâlnim recomandări ortoepice: ai din main se pronunţă e, ch din chemise se pronunţă ş, iar e de la sfârşit nu se aude, ca şi e din rire. Mai putem observa că sunetele â şi ă sunt specifice limbii noastre. Să nu uităm că stratul latin a fost esenţial în formarea limbilor băştinaşilor cuceriţi şi romanizaţi.
În procesul individualizării fiecărui idiom, a intervenit specificitatea fonologică a popoarelor migratoare (adstratul). Influenţele nu s-au manifestat numai într-un domeniu (fonetic, morfologic, sintactic), ci absolut firesc şi simultan în toate aceste compartimente lingvistice. Există, desigur, un sistem al limbii, care reflectă tendinţa vorbitorilor, dar şi normarea în evoluţie, de către specialişti. Să ne amintim, de exemplu, de Hotărârea adunării generale a Academiei Române, din 17 februarie 1993, privind revenirea la „â" şi „sunt", în grafia limbii române.
