În urmă cu treizeci de ani, la început de risipitor Florar '86, - care învăluia cu policromia crudă şi cu miresmele-i florale urbea tinereţii noastre - o primăvară exuberantă ne-a fost subit şi tragic cernită de dispariţia unui concitadin în floarea vârstei, om înzestrat cu cele mai alese daruri ale minţii şi ale sufletului - cercetătorul ştiinţific Pompei Belciug.
Ceasul rău, aducător de moarte, îl împinsese nemilos a traversa cursul pervers şi domol al Canalului Turbinei, dinspre calea Sângeorzului înspre Aleea Carpaţi, pe o conductă de gaz metan şi nu pe pasarela din apropiere, special amenajată şi prevăzută cu balustrade; un pas ezitant l-a abandonat pradă chemării din adâncuri, de unde a revenit la suprafaţă după multe zile de căutări îndârjite ale echipajelor specializate.
Ne-am cutremurat, cei care-i eram apropiaţi, cunoscuţi, colegi, prieteni, colaboratori în proiecte şi acţiuni cultural-ştiinţifice, când în ziarul local de vineri, 16 mai, în a noua zi după dispariţia ireversibilă, au apărut comunicatul funebral al familiei şi câteva mesaje de compasiune. Se anunţa şi ceremonia creştină a prohodului şi a înhumării în ziua următoare, sâmbătă, 17 mai 1986, în ţintirimul din Şintereagul natal, aşezare din judeţul Bistriţa Năsăud.
Pompei se reîntorcea, acoperit de flori şi de lacrimi la ale sale şi ai săi, în preajma apelor Şieului şi ale Someşului Mare, în apropierea şcolii unde învăţase primele clase, a bisericii din sat unde primise botezul creştin, spre a se aşeza în cimitirul în care îşi găsiseră odihna de veci şi doctorul Belciug Pompei, tatăl, şi unchiul Ioan Belciug, prototip de erou rebrenian, şi bunicul Belciug Pompei, învăţătorul, alături de bunica Floarea Bulz din Romuli şi de alte rude din generaţiile precursoare, plecate rând pe rând pe calea cea fără întoarcere. Ei fuseseră trăitori, lucrători şi apărători ai gliei bistriţene şi năsăudene, ai acestui meleag de bun renume al pământului românesc. Belciug tatăl îşi făcuse ucenicia medicală în focurile fronturilor Primului Război Mondial şi în lupta pentru Marea Unire din 1918. Înaintaşii erau purtătorii unor valori culturale identitare, care veneau din străvechimea neamului.
Un bilanţ al vieţii frânte la jumătatea drumului a prietenului nostru, acum, la ceas memorial, ca şi alte dăţi, ne conduce la aceeaşi sentinţă a Ecleziastului: ,,Totul este deşertăciune şi goană după vânt!".
Pompei Belciug venise pe cursul unui lung şir de vrednicii româneşti, deosebit de roditoare pe meleagurile bistriţene şi năsăudene.
Pompei continua o venerabilă tradiţie de familie, parte a istoriei formării elitelor româneşti transilvănene - dascăli, preoţi, jurişti, medici ş.a.
Cercetătorul-sociolog nu se grăbea, însă, a da formă închegată, finală demersurilor sale ştiinţifice, pentru că nu achiesa orbeşte la „certitudinile" acelui timp al societăţii socialiste multilateral dezvoltate, care în curând se vor dovedi a fi, vai, atât de mişcătoare nisipuri.
În Târgu-Mureşul nostru, profesoara Alexandra Belciug, rămasă până azi în cernită văduvie, s-a dovedit a fi o femeie puternică şi o mamă responsabilă, înfruntând toate dificultăţile, pentru ca Sânziana, rodul prea-scurtei lor vieţi de familie, să se împlinească social şi profesional. Ceea ce s-a şi înfăptuit, spre satisfacţia nu doar a mamei, a familiei, dar şi a cunoştinţelor, a celor ce au fost mişcaţi de tragica, absurda trecere în eternitate a lui Pompei.
La 36 de ani, Sânziana Belciug-Diaconescu, licenţiată ca architect, este funcţionar european la Bruxelles, în cadrul Departamentului de habitat-urbanism, domeniu pe care îl vizase şi sociologul Pompei Belciug în proiectele sale de cercetare, sub egida Academiei Române.
Nouă ne-a rămas peste timp amintirea unui om cu deplina vocaţie a prieteniei, a convivialităţii, chipul unui intelectual pătruns de valorile şi beneficiile interculturalităţii, un preţuitor al rădăcinilor ancestrale ale culturii şi civilizaţiei româneşti, dar şi al aspiraţiilor acestora spre universalitate.
Să-i fie amintirea mereu vie şi binecuvântată!
