În viaţa şi opera lui Istrati, prietenia joacă rolul principal: el o situează mai presus decât dragostea pentru femeie, mai presus decât bogăţia, decât succesul. Să se devoteze unui prieten şi, nedespărţiţi, să încerce împreună marea aventură a vieţii. Adeseori a căzut în dulcea capcană a prieteniei, dar prietenii l-au trădat şi Panait a rămas nespus de singur şi pustiu printre oameni. Îi scrie aşadar disperat prietenului său spiritual, singurul care rămase drept, curat în uraganul patimilor care sfâşiau şi terfeleau Europa. Istrati i se destăinuie lui Romain Rolland, dar acesta nu-i răspunde. Deznădăjduit, Istrati se hotărăşte să se sinucidă. Îşi taie beregata. Lumea se adună buluc, e transportat la spital, se luptă cu moartea. Scapă, şi, după 15 zile, jumătate mort, jumătate vindecat, e aruncat în stradă. Găsiseră în buzunarul hainei lui o scrisoare adresată ziarului comunist „L' Humanite", în care, cu câteva ceasuri înainte de a încerca să-şi curme firul vieţii, saluta revoluţia rusă şi lumea nouă, care se naşte din chinurile prin care trecea Rusia. Îndată ce s-a găsit această scrisoare, poliţia franceză a poruncit să fie izgonit din spital acest partizan al revoluţiei. E din nou azvârlit pe drum, dar de data asta Panait e fericit pentru că, în cele din urmă, Romain Rolland i-a răspuns: „Nu mă interesează dacă eşti nenorocit", scria acest ideolog bine hrănit şi cu sufletul curat, „nu mă interesează pricina nenorocirii tale, mă interesezi tu, fiindcă în tine străluceşte flacăra Dumnezeiască a sufletului. Nu-mi mai scrie scrisori, scrie cărţi".
