Am scris de mai multe ori despre poezia lui Lazăr Lădariu şi am scris şi despre activitatea sa publicistică.
Domnia sa a împlinit tocmai la sărbătoarea Bunei Vestiri, din 25 martie 2016, venerabila vârstă de 77 de ani. Am participat la acest eveniment, patronat de doamna Mariana Cristescu, prin acţiunea culturală „Punţi de Lumină". N-am avut bucuria de a vorbi atunci despre recenta sa carte de poezie, Poeme cu ochii de iarbă nouă (Ed. „Vatra veche", Târgu-Mureş, 2016, 130 pag.), dar o fac acum.
Din întinsa sa activitate poetică, surprinzător de bogată, care se ridică la circa 20 de volume de versuri, pomenesc câteva: „Câmpuri cosite de ceaţă" (Ed. Dacia, 1985), „Doar lumina deasupra" (Ed. Eminescu, 1986), „De pe celălalt mal" (Ed. Columna, 1991), „Dimineţi fără coloane" (Ed. Tipomur, 1994), „Ieşirea din iarnă" (Ed. Tipomur, 1997), „Zăpezi dilematice" (Ed. Tipomur, 1999), „Litaniile cerului" (Ed. Nico, 2006), „Bucurie simplă" (Ed. Nico, 2010), „Secunda de pământ" (Ed. Nico, 2013), „Medalii de rouă" (Editura Nico) etc.
Aşa cum s-a putut constata de critica şi istoria literară, poezia lui Lazăr Lădariu pendulează între tradiţionalism şi modernism, fiind, înainte de toate, o „radiografie a sinelui" (Nicolae Băciuţ), o formă a „rezistenţei spiritului" la abandonarea în anonimat (Valentin Marica), foloseşte versul grav, solemn, fără a fi retoric, transcrie „tristeţea fragilităţii şi melancolia tăcerii, interogând articulaţiile ontice ale condiţiei omului dintotdeauna" (Iulian Boldea), stăpâneşte admirabil „arta cuvântului, versul căpătând în cea mai mare parte a sa expresivitate şi forţă" ( Răzvan Ducan).
Poezia lui Lazăr Lădariu a ajuns, spun eu, la o „coacere deplină", este calmă, crepusculară, cu un aer de sacralitate care o dezmărgineşte temporal şi o deschide spre universalitate: „Doamne, cum, peste noi, ninge tăcerea / prin sufletul nostru de-aseară, / cu mirosuri de treceri spre lună, / de-aseară, în nevăzute corăbii, / fulgi mari duc amintirile, / păpădiile iernii din inimi / cu a lor halucinantă migraţie (...) acolo auzim cum şi tăcerile cântă / şi, cu sângele asfinţitului, /se scrie poemul" („Cu sângele asfinţitului se scrie poemul").
El, cel care a ajuns la cifra simbolică de 77 de ani ( parcă este cifra perfecţiunii, a împlinirii desăvârşite) scrie cu „sângele asfinţitului" poemele sale, făcând tăcerea să cânte, cum spune în această „artă poetică", pomenită mai sus, care deschide simbolic volumul - „Poeme cu ochi de iarbă nouă".
Şi totuşi, singurătatea îl pândeşte tot mai mult pe poet, când îşi ia cafeaua de dimineaţă şi nu numai, ci şi în orele târzii ale nopţii.
Totuşi, reazemul statornic şi infinit este pentru poet Cel care a spus: „Eu sunt Cel ce sunt": „Doamne, văzut-am, azi-dimineaţă / împletind în cununi / razele soarelui Tău (...) / Doamne, am trăit şi amiaza / cu acei fluturi din ochii zilei ieşind („Paşii tăcerii").
Şi totuşi „noaptea" vine şi ea misterioasă cu o altă „religie", cu semnele încifrate ale „amurgului", celui care îşi scrie poemul cu „sângele" asfinţitului.
Şi totuşi, peste toate, triumfătoare, iarba „cu ochi noi", aduce zvon de nou anotimp, e „primăvara" veşniciei: „Cu ochi verzi, / de iarbă nouă, / se uită la noi / primăvara (... ) // acum iarba se uită la noi / cu ochi verzi / iar poemul acesta / poate răspunde la întrebări, / doar dacă are / două aripi de iarbă nouă" („Cu ochi verzi de iarbă nouă")
Cititorul nu poate să nu remarce frecvenţa unor motive tematice cu conotaţii misterioase şi prevestitoare: „singurătatea", „tăcerea", „pământul", „aşteptarea", „amurgul", „noaptea", „Doamne", „iarba", „zăpada", „umbra", „timpul" şi altele.
Poate cea mai izbutită dintre toate poeziile volumului, un împăcat cu sine „cântec de lebădă", este penultima dintre ele, „Secunda mea de pământ", un sublim recviem, scris în vers liber şi totuşi armonios şi tulburător prin simetriile sale: „Să ascult cântecul unic, / la munte am venit cu inima-ntreagă, / măr rotund pulsându-mi în carne; // la piatră am venit, / mai tăcut ca niciodată, / să învăţ lecţia cufundării / în cuvântul fără întoarceri; // pe câmp am ieşit / cu tot alfabetul germinaţiei / să cunosc respiraţia acelui mesteacăn; // pentru o gură de aer / muntelui / pietrei / câmpului / le dăruiesc acum / secunda mea de pământ. // Secunda ce sunt".
Poezia lui Lazăr Lădariu nu seamănă cu a nimănui, seamănă cu ea însăşi, trecând, de-a lungul a cel puţin trei decenii, de la versuri în tipare tradiţionale, la versul liber, chiar postmodernist, dar, în toate ipostazele, este o poezie a imaginarului metaforic substanţial, decriptibilă, cu mesaj pozitiv şi profund.
Lângă jurnalistul de excepţie, poate cel mai mare pe care l-a dat până acum Ardealul românilor, stă Poetul cu timbru inconfundabil, printre cei mai de seamă ai contemporaneităţii, Lazăr Lădariu.
