Îi vezi mai în fiecare zi, după orele amiezii, doi oameni înaintaţi în vârstă aşezaţi pe o bancă în liniştitul parc de lângă Catedrala Ortodoxă Sighişoara, în jurul cărora se rotesc în cercuri largi o duzină de porumbei. Precum într-un ritual deja ştiut, porumbeii vin la picioarele celor doi oameni - soţ şi soţie, ştiind că, în scurtă vreme îşi vor servi masa. Cu mişcări încete, dintr-o pungă de plastic, mâna bunicului se afundă luând pumn după pumn, seminţe de grâu lăsând să-i curgă bob după bob, răsfirat pe caldarâmul trotuarului din apropiere. Porumbeii, pasările cerului, îşi fac loc ciugulind fiecare bob, parcă invitându-se unul pe celălalt să se ospăteze din grăunţele ce cad cu dărnicie precum o ploaie îmbelşugată peste pământul arid. Îi văd şi-i aud cum îşi şoptesc, citindu-li-se în ochi acea bucurie lăuntrică dătătoare de emoţie, „uite „albuţa" lipseşte, iar cel gulerat cât este de strângător. „Porumbeii vin în valuri ciugulesc nerisipind niciun bob, după care îşi iau zborul, nu înainte ca, drept mulţumire, doi sau trei mai gureşi dintre ei, să „guguştească" drept mulţumire un cântec doar de ei ştiut. Privirea blândă a celor doi soţi, le însoţeşte zborul ca o binecuvântare spre înaltul cupolei sfintei biserici, ştiind că a doua zi, pe aceeaşi alee, la o anumită oră, acea pereche de oameni a căror iubire şi bunătate se revarsă precum grâul din mână vor veni aşezându-se pe aceeaşi bancă, înconjuraţi de păsările înaripate ale cerului, cele care îşi vor primii tainul zilnic de hrană. Amintindu-mi de acele cuvinte spuse ca învăţătură din sfânta Evanghelie „Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi mai presus decât ele?" Cu siguranţă aceste gesturi pline de nobleţe şi bunătate se revarsă precum un balsam peste rănile pământului, ştiind câţi oameni năpăstuiţi îşi aşteaptă ajutorul, oblojirea rănilor, sărăciei, nevoilor de tot felul, Dumnezeu îngrijindu-se de fiecare dintre noi cu aceeaşi grijă şi luare aminte. La ora tihnită de după amiază, doi venetici ai străzii toropiţi de căldura binefăcătoare a soarelui, tolăniţi în verdele opulent al ierbii din apropierea celor doi bătrânei, îşi completează somnul slinos într-o îmbrăţişare uitucă, de parcă timpul şi-a luat o pauză de binecuvântată odihnă.
