Despre autohtoni şi colonişti

Cândva, prin luna ianuarie a.c., ziarul „Székely Idõ" publica „Apelul de recrutare" într-o fantomatică armată secuiască care s-ar crea pe teritoriul Ungariei. Nu doresc să discut în detaliu despre acest „document", a făcut-o cu prisosinţă domnul Lădariu în articolul „Atac dur la adresa României!" Atât doar că autorul „Apelului", un oarecare Incze Gyula, autointitulat „ministrul Apărării" al „Guvernului Republicii Secuieşti", face o afirmaţie uluitoare atunci când opinează că „statul terorist român colonizator, recurge la instrumente mârşave şi ilegitime". Vedem, aşadar că România este acuzată că a colonizat Ardealul, or eu tocmai despre aceste autohtoni şi colonişti vreau să vă vorbesc şi despre cât de „colonizatoare" au fost autorităţile de la Bucureşti de-a lungul istoriei.

Până să intru însă în miezul problemei, poate n-ar strica să-i propun domnului Incze o chestiune de logică elementară. De prin 1992, maghiarii au avut reprezentanţi în aproape toate guvernele României postdecembriste. Au avut vicepremieri, miniştri, secretari şi subsecretari de stat, directori în ministere, ca să nu mai vorbim de parlamentari sau europarlamentari. Or, dacă autorităţile române erau preocupate de colonizarea Transilvaniei, de ce n-au protestat aceşti lideri ai maghiarimii?! De ce nu l-au tras de mânecă pe prim-ministrul, oricare ar fi fost el? De ce n-au demisionat din funcţii? De ce n-au organizat conferinţe de presă în care să denunţe „instrumentele mârşave şi ilegitime" folosite de statul român? Sau poate că înşişi domnii Markó Béla şi Kelemen Hunor, vice prim-miniştri în „guvernul colonizator" au lucrat cot la cot cu miticii de la Bucureşti pentru românizarea Ardealului?!!! N-am aflat încă răspunsul la această întrebare, dar se cercetează în continuare, căci, nu-i aşa, neştiute sunt căile Domnului!

Să trecem însă la fondul problemei şi să spunem că România a organizat şi condus o singură acţiune de colonizare - şi încă una de succes - aceea din Dobrogea, de la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea (cel puţin eu nu cunosc alta). Dobrogea a intrat în componenţa statului român în 1878, după Războiul de Independenţă şi Tratatul de pace de la Berlin. Am primit aşa Gurile şi Delta Dunării, ieşirea la Marea Neagră şi portul Constanţa. La vremea aceea însă noua provincie a ţării era depopulată şi slab dezvoltată economic. Factorii care au determinat asemenea stări de fapt trebuie căutaţi în poziţia periferică a Dobrogei în cadrul Imperiului otoman, în dezinteresul autorităţilor turceşti, în numeroasele războaie ruso-turce din sec. al XVIII-lea şi din prima jumătate a sec. Al XIX-lea, Dobrogea fiind situată pe culoarul de trecere dinspre Rusia spre peninsula Balcanică, în clima aspră cu evidente nuanţe excesive.

De aceea, după 1880 guvernul de la Bucureşti i-a îndemnat pe români să se stabilească în Dobrogea. Şi nu doar i-a îndemnat, dar i-a şi sprijinit cu terenuri, cu utilaj agricol, cu seminţe selecţionate, cu credite ieftine şi cu scutiri de impozite. Iar românii au venit şi s-au rostuit pe teritoriul dintre Dunăre şi Mare şi n-au sosit doar regăţenii. Au fost şi foarte mulţi aromâni din Balcani, au făcut-o şi destui transilvăneni, oieri din Ţara Bârsei sau din Mărginimea Sibiului. Dovadă stau sutele de aşezări dobrogene întemeiate după 1880 purtând denumiri precum Independenţa, Ovidiu, Mihail Kogălniceanu, Negru Vodă sau Vama Veche. Iar pentru o mai bună integrare a Dobrogei în spaţiul românesc geniul constructiv al lui Anghel Saligny a aruncat peste Dunăre podul de la Cernavodă, a făurit docurile din portul Constanţa şi a amenajat pentru navigaţie Canalul Sulina.

Cu totul altfel s-au petrecut lucrurile în Transilvania. După Marea Unire din vechiul Regat s-au stabilit în Ardeal în chip firesc ca într-un teritoriu administrat şi stăpânit de statul român. Autorităţile de la Bucureşti nu s-au amestecat în această problemă, nici nu aveau de ce, pentru că de această dată, vorbim de atracţia pe care a exercitat-o întotdeauna o regiune mai dezvoltată economic, precum Transilvania, asupra zonelor extracarpatice ale ţării. Şi mai presus de toate, Guvernul României nu a intervenit pentru că românii transilvăneni erau deja de multe sute de ani cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori de peste Carpaţi.

Argumente care să susţină vechimea, continuitatea şi preponderenţa elementului românesc în Ardeal sunt destule. Există mai întâi aşezările fortificate datând de la sfârşitul mileniului I şi începutul mileniului al II-lea descoperite arheologic la Biharea, Dăbâca, Arad-Vladimirescu. Moreşti, Medieşu Aurit, Cluj-Mănăştur, Alba Iulia, Cenad sau Orşova. Despre dăinuirea noastră în Transilvania vorbesc şi vechile biserici ortodoxe de la Streisângeorgiu, Strei, Densuş sau Sântamaria Orlea. Ctitoria de la Streisângeorgiu înălţată pe la 1130-1140 este cea mai veche biserică cu zid din piatră din întreg spaţiul românesc. Or aceste ziduri nu au fost ridicate de cei veniţi din Giurgiu sau Teleorman ci au fost înălţate de românii ardeleni încă din sec. XII-XIII. Este acesta un adevăr etno-confesional recunoscut şi de misionarul maghiar Szekely Mihály încă de pe la jumătatea sec. al XV-lea. Szekely a propovăduit inutil credinţa catolică printre românii din ţinutul Hunedoarei şi din Banat. Într-o notă din 10 februarie 1456 el îşi declară foarte sugestiv neputinţa: „Românii mai bucuros sar în foc decât să se boteze după legea catolică."

Şi pentru că am amintit de această întâmplare petrecută cu atâta vreme în urmă să spunem că vechimea şi numărul mare al românilor în Transilvania sunt confirmate şi de izvoarele scrise medievale, fie că vorbim de documente, de cronici sau de mărturii ale călătorilor străini. Astfel, italianul Giovanandrea Gromo, slujitor la curtea principelui Ioan Sigismund Zápolya, a trăit câţiva ani în Transilvania şi a cunoscut bine şi locurile şi oamenii. A putut deci uşor remarca, pe timpul şederii sale, că românii „sunt răspândiţi în toate părţile acestei ţări…" şi că „oraşele mari sunt locuite de unguri, dar satele sunt toate locuite de români." Cronicarul Georg Kraus, care a trăit în a doua jumătate a sec. al XVII-lea, ne spune că „românii s-au răsculat atunci la intrarea lui Mihai în Transilvania, deoarece tiranul (Mihai) era din poporul lor, anume român." În ianuarie 1602, episcopul catolic şi fost cancelar al Ardealului, Dimitrie Napragy, informa curtea habsburgică că „românii sunt răspândiţi prin toată provincia", iar principele Mihail Apaffi constata la 22 mai 1676 că „românimea e o naţie de tot spornică, iar ungurimea şi săsimea din zi în zi se împuţinează." O întâmplare interesantă de prin sec. al XVIII-lea ne povesteşte cronicarul ungur Gh. Reteggi. Acesta cunoştea că în 1761 românii din ţinutul Hunedoarei au trimis autorităţilor un memoriu în care arătau: „Nu putem să ne mirăm îndeajuns care e cauza că voi ungurii ne oprimaţi atâta pe noi… pe când noi suntem şi am fost întotdeauna mai mulţi şi, ceea ce este şi mai important, suntem, mai vechi în ţara aceasta, pentru să suntem urmaşii vechilor daci." La care Reteggi comentează, şi indignat şi îngrijorat deopotrivă: „Aceasta-i minciună, naţiunea română e o colonie romană, altfel au fost dacii… De această românime, mărturisesc mă tem, pentru că, dacă cineva le bagă mai bine acestea în cap, pe noi foarte repede ne pot stârpi, fiindcă în Transilvania pe uşor sunt de zece ori mai mulţi români decât unguri." Se vede treaba că unii maghiari n-au scăpat de această îngrijorare nici până astăzi, după aproape 300 de ani. Acestora din urmă aş dori să le dau un sfat, ca unul căruia îi pasă de soarta semenilor săi: fiţi atenţi domnilor, grijile multe, mai ales o grijă seculară ca aceasta, dăunează la fiere! Dacă cumva crapă, să ştiţi că nu românii sunt vinovaţi! Să revenim însă la ale noastre şi să remarcăm doar, că aceşti români despre care fac vorbire aceste scrieri, nu sunt colonişti, nu sunt veniţi nici de la Botoşani, nici de la Craiova, ci sunt vechii locuitori ai principatului de peste Carpaţi. Şi mai există un adevăr de netăgăduit: dacă România stăpâneşte astăzi Transilvania o face pentru că ea este actualmente românească în proporţie de 78-80%. Aceasta este o realitate incontestabilă recunoscută şi de tratatele de pace de după cele două războaie mondiale: tratatul de la Trianon şi tratatul de la Paris, din 1920 şi respectiv 1947.

În al treilea rând ungurii n-au auzit de dreptul la liberă mişcare? Acest drept este cuprins în documente internaţionale precum „Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948), dar şi în Constituţiile României din 1866, 1923, 1991 sau 2003. Judecând prin prisma acestei libertăţi, să-i consideri colonişti pe românii din Transilvania, nu este numai jignitor dar şi antidemocratic. Căci vorba dlui Ioan Cismaş dintr-un articol recent: „Generoasă «Grădina Maicii Domnului», care este România, ne aşteptă pe toţi cu braţele deschise!".

Şi încă ceva. De o bucată de timp scriu pentru „Cuvântul liber". O fac prin grija şi prin bunăvoinţa dlui Lădariu, căruia îi mulţumesc încă o dată. O fac pentru a-mi umple viaţa şi pentru a-mi petrece timpul cu folos. Scriu pentru că, spun eu, îi cunosc la fel de bine şi pe români, dar şi pe maghiari. Şi scriu pentru că Ardealu-i în inima mea şi inima mea-i în Ardeal!

Venite din partea unui regăţean sadea ca mine, ultimele două afirmaţii pot părea surprinzătoare, vă asigur însă că nu sunt. La urma urmei cred că a venit timpul s-o mărturisesc. Mi-am început cariera profesională în Transilvania. Am trăit şi am lucrat câţiva ani buni, taman în secuime. Cunosc cu alte cuvinte ce făină se macină şi ce fel de pâine se mănâncă prin Harghita şi Covasna. Rup, chiar şi după atâta timp, 150-200 de cuvinte şi câteva expresii simple, ungureşti. Ascult şi astăzi, ori de câte ori am timp, romanţele Judithei Cseh, Dumnezeu s-o odihnească în pace! Am mers cu stropitul, obicei pe care-l cunosc doar în limba maghiară, am participat la ceremonialul confirmării şi la petrecerea de după, am fost prezent la câteva nunţi în secuime. Iar astăzi, chiar în clipa în care aştern aceste rânduri pe hârtie, mărturisesc că mă încearcă amintiri plăcute căci trebuie să recunosc, mi-a fost bine în perioada ardeleană a vieţii mele.

Atât de bine încât de o bucată de timp mă bate gândul să mă întorc. De vreo 2-3 ani mă tot chitesc şi mă tot socotesc, dacă după pensionare, n-ar fi bine să vând tot ce am pe aici, prin Moldova şi să vin înapoi, cine ştie, poate chiar în secuime. Desigur, vă veţi mira şi mă veţi întreba dacă este cu minte să mă pun pe drumuri la bătrâneţe? Vă lămuresc mintenaş!

Dvs. ca ardeleni aţi auzit cu siguranţă despre teoria transilvanismului. Nu încearcă această teorie, inventată de maghiari, dar susţinută şi de unii români, să demonstreze că ardelenii sunt mai aşa, mai altfel decât noi regăţenii? Nu susţine curentul transilvanist că trăitorii de peste Carpaţi sunt mai deosebiţi, mai deştepţi, mai şcoliţi, mai curaţi, mai muncitori, mai europeni decât românii extracarpatici? Toate acestea, bineînţeles, numai şi numai pentru că ardelenii s-au adăpat cu toţii din cultura maghiară superioară şi civilizatoare! Nu aflăm din statistici recente că cele mai mari salarii din ţară se plătesc la Bucureşti, Timişoara şi Cluj? Nu-i firesc atunci să mă trag şi eu alături de cei mai deştepţi ca să fiu şi eu mai cu moţ în frunte? Iar dacă prin Ardeal curge laptele şi mierea, nu-i normal să vin şi eu cu lingura şi cu polonicul? Întrebarea este mă vor socoti secuii ceea ce sunt, un simplu cetăţean care-şi exercită drepturile constituţionale, sau mă vor considera doar un colonist venit să-i asuprească?

Nu de alta dar democraţia nu poate fi decât una. Democraţia nu poate funcţiona doar când acordă drepturi maghiarilor, iar când oferă drepturi românilor să fie trecută sub preş. Altfel spus, că vor ungurii, că nu vor, valahii vor trece în continuare Carpaţii, ca şi până acum. Pentru că în sec. XXI, în UE şi în Ţara lor, românii nu au nevoie nici de arbore genealogic, nici de certificat de naştere de Ardeal pentru a se stabili în Transilvania!

 

 

Surse: Lazăr Lădariu - „Atac dur la adresa României!" pe informatiahr.ro/atac-dur-la-adresa-româniei

Ioan Cismaş - Editorialul din „Cuvântul liber" din 28.04.2016; Ion Toderaşcu „Unitatea românească medievală", Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc. 1988, p. 49; Ion Toderaşcu „Permanenţe istorice medievale. Factori ai unităţii româneşti", Editura Universităţii „Al. I. Cuza", Iaşi, 1994, pp. 103, 128 şi 129; despre transilvanism vezi Aurel Gociman, „România şi revizionismul maghiar", Ed. Clusium, 1996.

 

Lasă un comentariu