Un adevăr „á la Gâgă…" „Dacă ar fi bine, n-ar fi deloc rău!"

Distribuie pe:

…Numai că nu-i deloc bine câtă vreme românii se întreabă mereu: „Unde ajung banii din buzunarele lor?", căci cetăţenii plătesc tot felul de taxe, impozite, amenzi, CAS-uri etc., etc. şi au tot dreptul să aştepte de la guvernanţi ca, în schimbul banilor plătiţi, să li se îmbunătăţească condiţiile de viaţă, să nu îngroaşe conturile din bănci ale celor aflaţi, vremelnic, prin rotaţie, la Putere!

În mod normal (dacă putem vorbi de aşa ceva!), bugetul de stat este o însumare a veniturilor realizate de cetăţenii acestei ţări, încredinţate de aceştia Guvernului spre bună gestionare. Aşadar, nimic nu este mai democratic - mai ales într-o economie de piaţă - decât cererea contribuabililor ca Guvernul căruia îi încredinţează banii lor să le aducă profituri, să-i gestioneze în favoarea lor.

Or, ce constatăm? Că, încă, nimic nu-i din ceea ce ar trebui să fie! La noi, cârdăşia, activitatea politicienilor este intrată în folclor sau subiect de la rubrica de satiră şi umor, spaţiile organizate de dezbatere democratică fiind practic inexistente.

Aşa s-a ajuns ca, potrivit unui raport Credit Suisse, România să aibă - cu precădere din zona politicului, ori care au „trecut" prin politică - 16.525 de milionari şi doi miliardari (situaţia se poate schimba, fireşte, de la o zi la alta!), ce ne situează pe locul 47 în lume. Desigur, faptul că avem 16.525 milionari şi cel puţin doi miliardari nu e rău. Dimpotrivă. Rău este că, în România, sunt milioane de săraci; că discrepanţa dintre cei doi poli (români superbogaţi şi români supersăraci) se adânceşte! Şi atunci e bine? Păi, nu-i deloc bine!

Acelaşi raport al Credit Suisse ne spune că averea românilor a scăzut cu 18% într-un singur an, de la 13.667 de dolari pe locuitor, în 2013, a coborât la 11.191 de dolari în 2014. Prin comparaţie, averea populaţiei din Europa a crescut în intervalul analizat cu 7,7%, la 76.300 miliarde de dolari, iar la nivel mondial, averea controlată de populaţie a urcat cu 4,9%, la 241.000 miliarde de dolari, conform sursei citate.

Şi ceea ce nu ne spun guvernanţii noştri, o fac alţii. Potrivit Eurostat - biroul de statistică al UE - 41,4% din populaţia României riscă sărăcia sau excluderea socială, reprezentând 8,89 milioane de oameni la nivelul anului 2014. Statistica se referă la cei care trăiesc sub limita sărăciei, considerată la 60% din venitul mediu naţional.

De ce această situaţie? Pentru că banul „luat" din buzunarul cetăţeanului, nu ajunge acolo unde trebuie. O dată la patru ani - în cazul preşedinţiei, la 5 ani, ţara ajunge pe mâna unor politicieni. Aşa e în democraţie. Ce fac ei? Cam ce vor, se comportă - vorba unui analist - ca nişte „acţionari majoritari", iar cei de pe margine, care, în fond, i-au votat, privesc cum alţii iau hotărâri, îşi împart banii (precum dividendele), cum hotărăsc ce e bine şi ce e rău. Dar democraţia nu presupune doar votul o dată la patru sau cinci ani. Presupune un control permanent. Cetăţeanul are dreptul (ar trebui să aibă) să pună sub semnul întrebării o decizie sau alta. Asta, teoretic, căci practic… În loc de „control permanent" se minte cu neruşinare.

Un singur exemplu: Educaţia. Majoritatea miniştrilor Educaţiei ne-au spus, fiecare la vremea lor, că „Învăţământul (Educaţia) este o prioritate naţională." Slogan frumos, dacă n-ar fi fost mincinos. Pe lângă că, pe fondul subfinanţării, au fost numeroase cazuri de risipă a fondurilor alocate domeniului. Inclusiv, cu bani din fondurile europene. Fiecare ministru al Educaţiei, indiferent că a fost nou sau viitor, a văzut problemele învăţământului din alt unghi decât cel al elevilor, studenţilor, profesorilor sau părinţilor. După ce în campania electorală prezenta un program concret, dar prea ideal, când ajungea în funcţia cu pricina spunea că cercetează situaţia, apoi dădea din umeri şi-l acuza pe fostul ministru, spunea că problemele sunt foarte grave şi va vedea ce poate face (de regulă, nimic!), iar la final de mandat (dacă între timp

n-a fost… remaniat!) trecea în revistă toate nimicurile bune pe care

le-a făcut şi îşi exprima încrederea că următorul ministru din partidul său va finaliza toate proiectele sale grandioase.

În realitate, toţi (sau aproape toţi) miniştri de până acum au vrut să ia totul de la zero, să construiască învăţământul din temelii (vorba vine), de parcă ar fi avut mandat pe viaţă.

De altfel, cam aşa au mers lucrurile şi în alte domenii (Transporturi, Sănătate etc., etc.). Şi-n Educaţie, şi-n alte domenii, politicienii au luat „decizii" în funcţie de propriile interese. Atât şi nimic mai mult. Un singur domeniu a prosperat: averile demnitarilor. De aceea „puşculiţa" (purcoiul, de fapt) milionarilor şi miliardarilor trebuie luată la… scotocit. Inclusiv cu sprijinul FMI, pentru a le oferi inspectorilor ANAF, prin specialiştii săi, cât mai multe lucruri despre felul în care îi pot verifica pe bogătaşii României, despre modul în care îşi plătesc dările către bugetul statului. Despre modul, penal, în care „se fac", uneori, averile!

Căci nu e normal ca, în vreme ce, într-un timp record, câteva mii de români sus-puşi să ajungă milionari (chiar miliardari), milioane de cetăţeni ai aceleiaşi ţări - plătitori de taxe şi impozite - să ajungă într-o stare de sărăcie… jalnică!

 

Lasă un comentariu