Cel mai de seamă ierarh al Ţării Româneşti, deopotrivă păstor şi învăţător, ilustru om de carte şi de arte, strălucit mitropolit al Bisericii Ortodoxe Române, Antim Ivireanul avea, înainte de toate, un adevărat suflet de român, era o personalitate de o complexitate rar întâlnită."
Georgian-caucazian, născut în anul 1650 în Ivinia, de sorginte ţărănească, tânărul Andrei, nume de mirean primit la botez, cade rob la turci. Eliberat, trăieşte „în preajma Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol, unde a deprins sculptura, pictura, caligrafia şi limbile greacă, arabă şi turcă." Adus, de domnitorul Constantin Brâncoveanu, pe la 1690, în Ţara Românească, aceasta devine a doua sa patrie, găsind „un spaţiu cultural propice, unde, sub patronajul domnului Brâncoveanu, activau străluciţi oameni de cultură - italieni şi greci -, alături de renumiţi cărturari şi ierarhi ortodocşi români, reputaţi în tot sud-estul european şi în Orientul Apropiat."
Printre străluciţii oameni de cultură se afla şi cărturarul Antim Ivireanul, ajuns, în anul 1691, conducătorul tipografiei din Bucureşti, în 1696 - egumen al Mănăstirii Snagov, în 1705 este ales episcop al Râmnicului, apoi, în 1708, devine mitropolit al Ţării Româneşti, păstorindu-i pe credincioşi până în anul 1716.
„Deşi n-a fost român de neam, prin harul cuvintelor şi al vieţii lui, mitropolitul Antim a fost iubit şi preţuit de poporul nostru românesc, care a văzut în el un adevărat «om al lui Dumnezeu». Un mare merit al lui Antim Ivireanul a fost cel al „desăvârşirii procesului de românizare a slujbelor bisericeşti", prin introducerea textului liturgic al cărţilor de cult, „tradus şi tipărit în limba română." Din cele 39 de cărţi ale lui, 24 au fost româneşti. Ca mitropolit, a tradus în româneşte, la Târgovişte, „Psaltirea" (1710), „Octoihul" (1712), „Liturghierul" (1713), „Molitvelnicul" (1713), „Catavasierul" (1714) şi „Ceaslovul" (1715). Prin cărţile sale de slujbă în limba română, „datina străină a primit o lovitură de moarte", după cuvintele lui Nicolae Iorga. Personalitate complexă, cel care „a dat strălucire şcolilor de la Râmnic", cel care, „la 30 de ani - scria Călinescu - reuşeşte să stăpânească limba noii sale patrii", care ilustra cărţi cu gravuri, cu vigniete, ajuns mitropolit, „slujise credinţa ortodoxă cu acele cunoscute sentimente patriotice, adoptat de români." George Ivascu îl numea „un Coresi, un Ispirescu al teologiei ortodoxe, cultivat lângă teascul tipografic, cu lecturi substanţiale din părinţii lui bisericeşti şi scriitori religioşi mai noi." A fost un mare patriot român, cărturar, episcop şi mitropolit, care a înnobilat cultura românească. Lui i se datorează izbânda limbii române în biserică, ajutat de Vodă Brâncoveanu, ca fiu îndatorat patriei sale adoptive.
Antim Ivireanul a îmbogăţit limba română prin predicile lui numite „Didahii", învăţături urmărind „zidirea sufletească a credincioşilor prin cuvânt." Cele 28 de predici, la „diferite sărbători bisericeşti ale Maicii Domnului şi ale altor sfinţi, la care se mai adaugă alte şapte cuvântări ocazionale", „evidenţiază contribuţia sa remarcabilă la limba română." În a sa „Istorie a literaturii române de la origini până în prezent", George Călinescu notează: „Antim este un orator excelent şi un stilist desăvârşit, are darul de a izbi imaginaţia, are suavitate şi exaltare lirică.". „Cunoaşterea limbii române este uimitoare la Antim - spune George Călinescu - şi, dealtfel, din toate atitudinile, Ivireanul e un perfect asimilat" (…) Dar mai ales, Antim are darul întoarcerii spre ascultismul din biserici cu o retorică încărcată de sevele vorbirii zilnice şi pe temeiuri de bun-simţ curent, ducând la un soi de portrete însemnate, din punct de vedere literar". Despre „Didahii", conform unui tratat de istorie a literaturii române, redactat, în anul 1962, de o Comisie a Academiei Române, se precizează: „Niciodată, până atunci, nu le-a fost dat celor de faţă, domn, boieri, episcopi şi preoţi să asculte un cuvânt mai cald, mai înălţător, mai poetic, mai elocvent, ca acela pe care georgianul Antim l-a pronunţat în româneşte. Procedeele sale stilistice, comparaţiile şi metaforele, imaginile plastice şi epitetele îl aşază printre marii scriitori ai literaturii române medievale." Iar Mihail Sadoveanu consideră limba vorbită de Antim „poate cea mai frumoasă dintre a tuturor cărturarilor epocii." Iată un exemplu. „Când ieşim de la biserică - spunea Antim Ivireanul -, să nu ieşim deşarţi, ci să facem cum face ariciul. Că, după ce merge la vie, întâi se satură el de struguri, apoi scutură via, de cad boabele jos, şi se tăvăleşte pe dânsele de se înfig în ghimpii lui şi duce şi puilor. Aşa să ducem şi noi fiecare, pe la casele noastre, copiilor şi celor ce n-au mers la biserică, din cuvintele ce am auzit din Sfânta Evanghelie."
Călăuzit de Hristos pe pământul românesc, de mic fiind înstrăinat din pământul părinţilor, după suferinţe, găsindu-şi cea de-a doua patrie, „acest fericit ierarh al Bisericii Ortodoxe Române, ca păstor de suflete şi părinte duhovnicesc al tuturor, dorind săvârşirea slujbelor în limba română, ca păstor al Bisericii lui Hristos", lăsându-ne multele sale învăţături: „Precum nu este cu putinţă a trăi cineva pe pământ fără de hrană trupească, fără îmbrăcăminte şi somn, aşa nu poate trăi nici fără aceste trei bunătăţi, care sunt credinţa, nădejdea şi dragostea."; „Precum un om are în casa lui, aur, argint, unelte şi haine, şi când iese din casă pune lacăt şi încuie, ca să nu meargă vreun hoţ să i le fure şi să se păgubească, aşa şi smerenia încuie, ca un lacăt, toate bunătăţile, ca să nu meargă hoţul cel de obşte, diavolul, să i le fure, şi se va păgubi de osteneala pe care a făcut-o"; „Credinţa, rezemându-se pe dragoste, creşte, se măreşte şi face toate roadele bunătăţilor, că pământul credinţei este dragostea"; „Să alergăm la sfintele biserici, dacă nu în toate zilele, pentru multe neputinţe şi nevoi ale noastre, ce ne vin, întotdeauna, din valurile lumii, măcar Duminicile şi sărbătorile. Căci, pentru aceasta s-au rânduit aceste sfinte zile. Una, pentru ca să ne odihnim, şi noi, şi dobitoacele noastre de trudele şi de ostenelile ce le facem peste toată săptămâna. A doua, pentru ca să mulţumim şi să dăm slavă lui Dumnezeu pentru multele şi nespusele faceri de bine ce le-a arătat către noi şi le arată, întotdeauna, ca milostiv. A treia, ca să auzim cântările şi slujbele ce se fac pentru folosul sufletului."
Grijuliu „să nu ne întinăm sfântul botez cu păcate, să nu ţinem pizmă unul altuia, nici să ne vindem cu pâra, unul pe altul, cu cruzie de inimă şi cu nemilostivnicia, pentru ca să ne păgubim şi să ne sărăcim unul pe altul", Sfântul Antim condamnă făţărnicia şi superficialitatea unor creştini care „nu spun duhovnicului că mâncăm carnea şi munca fratelui nostru, creştinului, şi-i bem sângele şi sudoarea feţei lui, cu lăcomiile şi cu nesaţul ce avem, ci spunem cum c-am mâncat la masa domnească, miercurea şi vinerea, peşte, şi, în post, raci şi untdelemn, şi am băut vin."
Asta a dovedit-o, prin timp, Antim Ivireanul, la Bucureşti, la Snagov, la Râmnic, la Târgovişte, ca şi ctitor al mânăstirii cu o preafrumoasă biserică a Bucureştiului, cu Hramul Tuturor Sfinţilor, numită de credincioşi, de-a lungul timpului, „Antim" a Bucureştiului: că a fost un mare român, a fost un mare patriot.
Şi cum uneori nimic nu se iartă din cele făcute bine într-o viaţă de un om, şi mitropolitul Antim „şi-a sfârşit viaţa în împrejurimi tragice". În anul 1716, după ce ajunge în scaunul domnesc Nicolae Mavrocordat, primul domn fanariot, încep necazurile pentru Antim Ivireanul. Înflăcărat luptător pentru afirmarea poporului român împotriva asupririi turceşti, ca şi voievodul şi ocrotitorul său - Constantin Brâncoveanu, ucis chiar de Sfânta Maria anului 1714, mitropolitul Antim începe să aibă zilele numărate. Acuzat de „meşteşuguri satanice", că ar fi uneltit împotriva domnului fanariot şi a Imperiului Otoman, Nicolae Mavrocordat cere patriarhului ecumenic şi sinodului caterisirea. Antim Ivireanul este întemniţat şi-i condamnat să fie exilat, surghiunitul urmărind să fie închis, pe viaţă, în mănăstirea Sfânta Ecaterina de pe Muntele Sinai. I se puse fes roşu pe cap, redându-i-se numele Andrei. Dar nu mai ajunge acolo. Ridicat în miez de noapte, în septembrie 1716, aflat sub paza unor turci, care ar fi trebuit să-l ducă spre locul exilului, aceştia l-au ucis, l-au ciopârţit, aruncându-i trupul în apele râului Tungia din preajma Adrianopolului.
„Considerat cel mai de seamă mitropolit al Ţării Româneşti din toată istoria sa, Antim Ivireanul rămâne, în memoria Bisericii noastre, ca o personalitate de o complexitate rar întâlnită. Tipograf, arhitect de biserici, caligraf, sculptor, predicator fără egal, cunoscător al mai multor limbi străine, mitropolitul de origine georgiană s-a dovedit, în acelaşi timp, un bun chivernisitor al Bisericii Ortodoxe Române, un spirit filantropic cu aplecare spre nevoile credincioşilor pe care i-a păstorit".
Abia în anul 1966, după 250 de ani, Patriarhia ecumenică a anulat nedreptatea strigătoare la cer, acea sentinţă de caterisire a marelui ierarh-martir Antim Ivireanul, iar în anul 1992, ca o mărturie a preţuirii fireşti şi a recunoştinţei româneşti, a neamului creştin ortodox, pentru „viaţa şi lucrarea Sfântului Antim închinate Domnului Iisus Hristos şi Bisericii Sale, Sfântul Sinod l-a proclamat, oficial, ca Sfânt."
Surse: George Călinescu - „Istoria literaturii române de la origini până în prezent", Bucureşti 1968; Tratatul de istoria literaturii române, al Comisiei Academiei Române, Bucureşti, 1962; Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, „Istoria Bisericii Ortodoxe Române", col. 2, Bucureşti 1992; conf. univ. Mihai Săsăujan; Wikipedia.
