Politica românească din ultimul sfert de veac, în problema reîntregirii ţării şi a teritoriilor noastre ocupate de Republica Ucraina, a avut trei etape: ofensivă, defensivă, capitulare.
Etapa ofensivă - marcată de renaşterea naţională de dincolo de Prut, din anii 1989-1990, a adus o contribuţie importantă la prăbuşirea imperiului sovietic.
Roadele acestei formidabile mişcări naţionale nu au putut fi culese datorită lipsei de anvergură, clarviziune şi coerenţă a clasei politice de la Bucureşti, precum şi datorită apatiei civice a ţării în problemele de interes naţional major. În perioada marilor reaşezări statale din Europa de Est, mai precis în primul an după puciul de la Moscova din august 1991, când porţile istoriei ne-au fost deschise pentru realizarea cu riscuri minime a Unirii, orizontul politic al Bucureştiului nu depăşea, de o parte şi de alta, perimetrul Pieţei Universităţii. Ţara era într-un război civil rece; antrenaţi într-o luptă fratricidă, românii au pierdut momentul reîntregirii.
Momentul istoric fiind pierdut, a trebuit să ne repliem: a doua etapă, defensivă, a început în 1991 şi a durat până în 1997.
În 1991, după întâlnirea de la Bieloveja, Uniunea Sovietică dispare ca subiect de drept internţional. La frontiera noastră de Est apare un nou subiect de drept internaţional - Republica Ucraina. Ucraina nu a avut existenţă statală de-a lungul istoriei, decât sub forma încercărilor antagonice de cristalizare a statalităţii din perioada Revoluţiei Ruse şi a Războiului Civil, 1917-1922.
În 1991, Republica Ucraina, principala beneficiară a rapturilor teritoriale ale Uniunii Sovietice după cel de-Al Doilea Război Mondial, este în plină criză de legitimitate şi ea deţine, de facto, teritorii care au aparţinut în cursul istoriei moderne tuturor statelor învecinate: Polonia, Cehoslovacia, România şi, foarte important, Rusia.
Ea declanşează un proces diplomatic pentru ieşirea din această criză de legitimitate. Pe plan intern Republica Ucraina este singura Republică Unională care face referendum pentru recunoaşterea internă a independenţei. Pe plan extern - tratatele bilaterale cu ţările vecine sunt cele care i-ar asigura legitimitatea.
Răspuns la referendumul ucrainean pentru independenţă, Parlamentul României, la 29 noiembrie 1991, declară, în unanimitate, ca nul şi neavenit referendumul ucrainean, în zona Teritoriilor Ocupate, de către Ucraina, ale României.
Tot în acest sens, în 1993 Ministerul Afacerilor Externe al României declară caduc Tratatul cu Uniunea Sovietică, din 1961, privind regimul frontierelor, deschizând calea unor negocieri româno-ucrainene în privinţa graniţelor.
Anul 1997 a fost anul începutului politicii capitularde a României, pe toate fronturile, în problema naţională. Politica externă a coaliţiei de guvernare a acelor ani şi a preşedintelui Constantinescu a debutat fulgerător cu un prim act de trădare naţională - cedarea, de jure, a nordului Bucovinei, nordului şi sudului Basarabiei, ţinutului Herţa şi Insulei Şerpilor către Ucraina.
Indiferent de încercările de escamotare din partea autorilor tratatului, esenţa lui este recunoaşterea dreptului de succesiune al Ucrainei asupra unei părţi a teritoriilor româneşti, ocupate de către fosta Uniune Sovietică. Ea a fost exprimată încă din februarie 1997, în termeni lipsiţi de orice echivoc, de către preşedintele Constantinescu, fără niciun mandat naţional sau parlamentar, sub forma ideii „sacrificiului istoric" pentru „intrarea în NATO în primul val". Tratatul a fost impus, apoi, printr-un amplu proces de manipulare a opiniei publice şi a clasei politice româneşti.
Semnarea Tratatului a însemnat anularea efectelor Declaraţiei din 1991 a Parlamentului României şi a Declaraţiei M.A.E. privitoare la caducitatea Tratatului privind regimul frontierei cu Uniunea Sovietică, deci a tuturor eforturilor de prudenţă diplomatică din perioada `91-`96. Ea a însemnat sfârşitul defensivei.
A însemnat capitularea totală a României în faţa Ucrainei.
Intrarea în NATO în primul val a fost un eşec (absolut previzibil) şi, odată cu aceasta, „sacrificiul istoric", inacceptabil în sine, a devenit şi un sacrificiu gratuit.
Invitarea României, în al doilea val, al celor şapte, la summitul de la Praga, în 2002, a depins de cu totul alte considerente, de geopolitică globală: slăbiciunea politică şi militară a Federaţiei Ruse în acea perioadă permiţând masivul salt înainte al NATO din 2004.
Noua configuraţie geopolitică, criza Crimeei şi aspectele disolutive care reflectă caracterul artificial al statalităţii ucrainene readuc problema recuperării Teritoriilor Româneşti Ocupate într-o nouă actualitate.
Diplomaţia română ar trebui să dovedească iniţiativă, înţelepciune, flexibilitate, pe scurt, profesionalism în urmărirea cu tenacitate a principalei datorii istorice a generaţiei noastre: refacerea unităţii naţionale şi statale a României.
FOTO: Teatrul din Cernăuţi
