„Nu de moarte şi de veşnicia ei mă cutremur, ci de prostia guvernului". (motto „parafrazat", revizuit, adăugit şi adaptat realităţii înconjurătoare)
În urmă cu aproape un deceniu, la morga din Craiova, mortul numit Tămbălău a fost confundat cu mortul numit Dumitrescu, jelit şi îngropat în locul acestuia, deşi, la o privire mai atentă, rezulta că decedaţii nu prea semănau unul cu celălalt. S-a fost iscat mare tămbălău: toată suflarea satului în care îşi aveau domiciliul stabil cei doi morţi a ieşit în uliţă să comenteze cazul. Cea mai vehementă a fost o babă ştirbă, care a declarat pentru agenţiile de presă, venite la faţa locului: „Se poate, maică, să trăieşti atâta amar de vreme cu mortu-n casă şi să nu-l cunoşti?". Un şogor de-al lui Tămbălău s-a apărat, cum a putut şi el, de oprobriul public: „D'apoi, îi formolează ăştia la morgă, de nu mai seamănă cu ei". A intervenit şi fata răposatului: „Am crezut că aşa arată morţii după moarte", în sensul că, înainte de moarte, morţii arată de ai jura că-s vii. În fine, lucrurile s-au rezolvat, s-a efectuat schimbul de răposaţi şi au trăit cu toţii fericiţi…
Vremea a trecut. România a devenit membră UE, încet, încet, ne-am aliniat la cerinţele europene: mai întâi, cu porcii, care - lucru ştiut - nu mai pot fi sacrificaţi prin tăiere cu cuţitul sau cu forfecuţa de unghii, ci prin „asomare", precedată de anesteziere prin electronarcoză.
Apoi, a fost reglementat vocabularul aferent celei mai vechi meserii din lume: truditoarele pe centură nu se mai numesc …biiip…, ele intrând în Europa sub denumirea de „operatoare ecologice".
Una peste alta, mai rămăsese nelegiferată doar problema trecerii la cele veşnice, însă iată că s-a rezolvat şi ea, şi încă în cele mai mici detalii: de câteva zile, pe site-ul Ministerului Sănătăţii se lăfăie, întru dezbatere publică, un măreţ proiect de hotărâre, prin care se schimbă fundamental (şi, evident, în bine) condiţiile în care vom fi trimişi la loc fără e-uri, la loc cu verdeaţă.
„Legea Cioloş a morţilor", ca să-i zicem aşa, are foarte multe prevederi benefice, unele dintre ele venind, clar şi nemijlocit, în sprijinul populaţiei, determinând-o să adopte o viziune mai optimistă, mai încrezătoare în viitorul luminos, de sub scoarţa terestră.
Pe scurt: potrivit noii pravile, odată ce şi-a dat ultima suflare, cetăţeanul va fi, obligatoriu, îmbălsămat; o eprubetă cu minim 10 mililitri din produsul biocid folosit în acest scop va fi depusă în sicriu, alături de răposat. Mostra, explică guvernul, „va facilita examenul toxicologic la o eventuală deshumare sau dacă se raportează poluări ale solului sau ale surselor de apă". Pe mâna dreaptă, mortul va purta o brăţară cu datele de identificare ale firmei de pompe funebre, pentru ca aceasta să poată fi identificată în cazul unor sesizări ulterioare. Iată că aria drepturilor omului se extinde considerabil, în sicriu: în caz de disconfort termic sau de altă natură, poţi, la o adică, să te plângi la protecţia consumatorului, fie pentru că te strânge brăţara, ori că biocidul a fost diluat nepermis de mult (vezi cazul dezinfectanţilor din spitale) şi nu te simţi destul de îmbălsămat ca să rezişti intemperiilor din subteran. O altă noutate este aceea că, de unde până acum cei care te hăcuiau la morgă se numeau „autopsieri", de acum vor purta şi numele de „tanatopractori" şi vor fi absolvenţi de liceu, cu sau fără bacalaureat (preferabil ar fi chiar cu studii superioare, să mai ai cu cine schimba o idee, în timpul operaţiunii).
Morţii nu vor mai fi „exhumaţi", ci „deshumaţi". „Deshumare", explică legiuitorii tehnocraţi, se referă strict la oamenii morţi, pe când „exhumare" este un termen ce are şi „o semnificaţie arheologică". Adică, vrea, de exemplu, ANAF-ul să verifice dacă figurezi cu datorii la stat şi, ce să vezi, când să te invite la sediu, numai ce dă cu cazmaua în nişte unelte agricole din Epoca Bronzului, din cauză că, în loc să te „deshumeze", te-au „exhumat", adică, bine-bine, dezgropăm morţii, dar să fim atenţi un pic şi la semantică, la proprietatea termenilor…
…Şi, pentru că trebuia ca toate aceste facilităţi post-mortem să poarte un nume, ele se intitulează, generic, „tanatopraxie". Guvernul explică: „tanatopraxia este un ansamblu de metode şi tehnici care se aplică după moarte corpului uman, prin care se realizează igienizarea, îmbălsămarea, la nevoie - restaurarea, reconstrucţia mortuară (…) pentru a reda decedatului o înfăţişare cât mai apropiată de cea din timpul vieţii, astfel încât să poată fi prezentat cu demnitate familiei şi pregătit pentru funeralii". Foarte frumoasă definiţie. Şi înduioşătoare cât cuprinde, aproape că-ţi vine să verşi o lacrimă de recunoştinţă pe umărul executivului central. Cu alte cuvinte, prin grija guvernului, vom fi mult mai curaţi şi mai fercheşi morţi decât vii. Ne vom prezenta cu demnitate în faţa familiei şi a îndureratei asistenţe, restauraţi, reconstruiţi, reabilitaţi şi izolaţi termic, precum blocurile de locuinţe. Vom fi mai trainici şi mai frumoşi, ca podul de piatră. Nu se vor mai înregistra confuzii, ca în cazul bietului Tămbălău (care, dacă ar fi avut brăţară corespunzătoare şi eprubetă cu biocid, ehei… nu l-ar mai fi încurcat cu colegul de morgă, Dumitrescu).
Nu în ultimul rând - bomboana pe colivă, cum ar veni - guvernanţii ne asigură că, datorită tanatopraxiei, tanatopractorilor, eprubetelor şi brăţărilor, România se aliniază şi mai abitir la standardele de performanţă în domeniul serviciilor funerare, practicate în statele europene.
…Emoţiunea şi mândria naţională ne copleşesc: adică, ce? Morţii noştri-s mai proşti decât morţii lor? Ba, uite că nu sunt!
Plus că lucrurile ar putea sta şi mai rău: cercetătorii de la „Virginia Tech Center" susţin că au adus la viaţă celule umane pe care le puseseră la „uscat" timp de o săptămână. Procedeul - au explicat ei - este identic cu cel al obţinerii supelor instant la plic, astfel că oamenii care suferă de boli incurabile ar putea fi „uscaţi" şi reînviaţi când va fi descoperit leacul pentru boala lor. Ptiu, drace: vrea omul să-şi facă o supă la plic şi, când colo, din cratiţă răsare, veselă, străbunica… Normal că mori pe loc, din sperietură, şi nu te mai scoli veci, oricât te-ar „usca" cercetătorii cu aparatele lor.
… Aşa că, decât cu uscătorul, mai bine cu tanatopractorul…
