Vă amintiţi actul III din „Romeo şi Julieta", când Mercuţio şi Tybalt, reprezentanţii celor două familii, se pregătesc să se dueleze? „Fii mai darnic: adaugă la vorbă şi o lovitură!", îi spunea Mercuţio lui Tybalt. „Sunt gata s-o adaug dacă-mi dai prilejul" - este răspunsul lui Tybalt, şi duelul a început pe loc. Ce era acest mijloc de soluţionare a conflictelor? O spune un alt personaj shakespearian, Hamlet, nefericitul prinţ al Danemarcei, care, acceptând provocarea deghizată a lui Laertes, ironiza duelul, socotindu-l drept „tonul modei şi spoiala obiceiurilor din lume". Cuvântul duel provine din contopirea a două cuvinte latine (duo = doi, bellum = război, luptă) şi desemnează lupta purtată - după norme bine stabilite - de doi adversari, în scopul săvârşirii unui act de dreptate sau reparării onoarei lezate. Antichitatea n-a cunoscut această practică, deşi au existat multe înfruntări - celebre şi astăzi - între doi luptători. Dar biblica confruntare între David şi Goliat, s-au homerica încleştare dintre Paris şi Menelau, nu pot fi considerate decât episoade de război. Putem afirma acelaşi lucru despre luptele purtate de generalii romani din sec. IV-III î. Hr., precum Titus Manlius Torquatus şi Marcus Claudius Marcellus, cu unii şefi ai galilor. Niciuna dintre aceste confruntări n-a avut caracteristicile duelului, niciuna n-a fost dusă după reguli cu rigoare respectate. Mai mult, cum importantă era numai victoria, orice şiretlicuri sau viclenii erau îngăduite. Pe atunci nici refuzul de a urma o provocare nu constituia o ruşine. Cezar însuşi într-o asemenea situaţie s-a mărginit să-i răspundă lui Marcus Antonius, că nu era sătul de viaţă spre a şi-o ridica în acest mod.
