Motto: „Și a făcut Domnul Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul de pomi plăcuți la vedere (...), iar în mijlocul Raiului era pomul vieții..."
În mijlocul creației sale plastice, Sever Suciu (1924-1997) a așezat Pomul vieții, știind, din răsuflarea telurică și celestă a Gâmbuțului mureșean ce l-a născut, apoi din fiorul lumii largi, că acolo, în Pomul vieții e nemurire și e însuși Iisus, cu Crucea Răstignirii Sale; și e însuși omul, exprimându-se prin împreunarea mâinilor care cuprind, care arată sau trec nădejdea din filozofia vieții în simbolurile artei; ca să lucreze, astfel, asupra firii. Căci omul e o boltă sub altă boltă, cea nemărginită, a cerului.
Sever Suciu a sculptat credința și viața. Știa, precum înaintemergătorii, că fiecare loc și fiecare ființă are o poveste pe care trebuie s-o afli, să o vezi și să o auzi, dar mai ales s-o înțelegi, s-o cuprinzi, apoi, într-o altă poveste, a înnoirii și izbăvirii; repetând alături de marele Lucian Blaga: Bucură-te, floarea mărului, bucură-te și nu te speria de rod! Opera lui Sever Suciu vrea să lumineze rodirea. În pictura Înmormântarea păstorului rodirea e liturghia cosmică și azurul veșniciei.
Artistul și-a învestit lucrările cu această forță, dedicându-le, drept dovadă, unor mari spirite, între care Lucian Blaga, George Coșbuc, Octavian Goga, Ioan Alexandru, D.R. Popescu, Augustin Buzura ș.a.m.d. Astfel, pe Sever Suciu nu trebuie să-l căutăm în foile matricole, ci în inefabilul artei. A fost un artist unic, simbol al felului în care năvălește talentul peste preocupările omului (a lucrat în Combinatul Chimic din Târnăveni). Purta, copil fiind, neastâmpărul să construiască o locomotivă din lemn. Artistul renăștea sub zodia visului. Își culegea trupurile de lemn, ce urmau să fie sculptate, din apropierea Târnăveniului, le lua din rădăcina lor, înrădăcinându-le din nou, întemeindu-le, precum casele. Le așeza altfel, ca într-o Înviere. Avea răbdarea și bunătatea maestrului Ion Vlasiu. Gestul îmbrățișării din statuile lui Sever Suciu îl vedem în opera maestrului Vlasiu. Aproape că am putea vorbi, și la unul și la celălalt, de un ardelenism al chipurilor, cu o aură ce-și are sorgintea în arderea suferinței umane și istorice, în veșmânt tragic și nădăjduire. Artistul și-a afundat nădejdile în adâncuri transilvănene, amintind de Imnele Transilvaniei ale lui Ioan Alexandru: Te scurgi acolo jos la rădăcini/ Până va da călcâiul de o stâncă.
În călătorire transilvăneană, integru și neînfricat, a trăit ideea artei plastice ca fiind menită să facă văzut nevăzutul, ca în icoană.
Nu și-a însoțit lucrările de pagini lămuritoare, jurnale sau întreprinderi eseistice, deși studia literatură și filozofie, avea limbaj ales, citindu-i pe anticii greci, cunoscând filozofia lui Kant și colecționând importante reviste literare. Nu știm prea multe despre visul artistului de a ridica un statuar care să reprezinte siluete omenești mergând spre Blaj. Este, chiar din datele sumare pe care le avem, un proiect de o puritate uluitoare. La Sever Suciu, sobrietatea, în limitele decenței, ale reflecției decente, din Familia filozofului, Echilibru antic, Nașterea filozofilor, Suferința se întrepătrunde cu starea de puritate din Mireasa sau Maternitatea, așa cum răsuciturile din aluat fac cruce pe rotundul prescurii.
Sever Suciu nu aparține vreunei grupări artistice. El însuși este o grupare artistică („gruparea" de pe Narciselor 18 din Târnăveni) care are față de celelalte trăire neîncruntată, în respirația modestiei și a demnității. Așa a sculptat chipul omului, în diferite stări afective, la diferite vârste, în acalmii sau încleștări dramatice, în câmpuri ale cursului firesc (dumnezeiesc!) al vieții.
Pe artistul cumpătat, debutând în artă, cu adevărat, la 50 de ani, povestea îl sprijinea în exprimarea filonului de înțelepciune. În Iov, înțelepciunea artistului face ca suferința să nu anuleze nădejdea ca altitudine spirituală. Ca și în Pomul vieții, nădejdea, prin Crucea Răstignirii, atinge cerul și artistul aidoma; mărturisind că n-a vrut să fie împărat, ci doar om, om simplu, cu toate ale omului. Dar, dacă acum, cineva îi va spune ce nu i-a spus în timpul vieții, maestre!, poate mâna care a dăltuit în lemn și piatră va fărâmița un surâs.
