Numai Domnul Poeziei și al Limbii Românești, ca de fiecare dată, înalt trece cu luminosul lui chip de Hyperion, ca în urmă cu 150 de ani, la 1 iunie 1866, la cei 16 ani, pe meleagurile noastre mureșene, sfințite de talpa geniului tutelar, incontestabilă dovadă că, sub puterea strălucirii Luceafărului, spațiul și timpul în osmoză cosmogonică, atunci când „Vreme trece, vreme vine", iau chipul visătorului, murmurând: „Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi, / Ochii mei nălțam visători la steaua / Singurătății."
Numai citind strălucitul vers al Înaltului Domn al Poeziei și al Limbii Românești, Mircea Eliade auzea acel „cântec din adâncuri venind cu irizări de lumini și rouă, când luceferi în ianuarie ard sub chiciuri de mărgean". Tudor Arghezi îl considera „sfântul preacurat al ghiersului românesc (…) Fiind foarte român, Eminescu e universal", iar I.L. Caragiale îl vedea cu a lui „frunte înaltă și senină", dar și „cu niște ochi mari". La aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru (…) Avea aerul unui sfânt coborât dintr-o veche icoană." Filosoful Constantin Noica, în gând aurit, îl declara acel „om deplin al culturii românești."
Numai El, Mihai Eminescu, Domnul Poeziei și al Limbii „Adormind de armonia / Codrului bătut de gânduri", mânat de chemarea infinitului, călător peste nemărginirea timpului, ca distanță ontologică, sub aripa locuită de geniu putea așeza gândurile: „Rugămu-ne-îndurărilor / Luceafărului mărilor, / Din valul ce ne bântuie, / Înalță-ne, ne mântuie…".
Numai Înaltul Domn al Poeziei și al Limbii Românești, sub cuvântul înstăpânit de binecuvântarea Părintelui Îndurărilor, însoțit de clopotele arămii ale înălțimilor, ridica, în templul memoriei unui neam, efigia trecerii astrale, prin cuvintele: „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, cum soarbe soarele un nour din marea de amar."
Numai Poetul-Nepereche, cel care „și-a muiat condeiul de-a dreptul în Luceafăr", pe a lumii boltă fiind cea mai înaltă expresie a neamului românesc, a trecut pe acolo pe unde „Vremea-ncearcă în zadar / Din goluri a se naște…", spre a deveni înger de pază și credință în preajma Marelui Creator - Demiurgul.
Numai Poetul, cel pentru sine rostindu-și „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată, / Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi", ne-a lăsat aceste versuri nemuritoare, dintr-o poezie nemuritoare, acel strigăt abisal de mântuire, un vers vital, demn de cel mai vechi poem al lumii - „Ghilgameș". Un vers al unui învingător din suferința hemografiei poetice, vers din legenda scrierii propriei întrupări, vers al celui „ars de viu, chinuit ca Nessus."
Numai Poetul, dorindu-și liniștea serii, știa prea bine drumul spre eternitatea din „axis mundi", atunci când „Lumina stelei ce-a apus / Ne urmărește încă", însoțindu-și implorarea dintr-un decembrie 1883: „… pe mine / Mie redă-mă!".
