„Cugetări Filocalice"

„Nu te grăbi niciodată să ajungi în scaun de întâi stătător prin aur sau prin ajutorul oamenilor şi prin rugăminţi, fără chemare de sus, fără iubirea lui Hristos, chiar dacă te ştii în stare să foloseşti sufletelor. Căci aceste trei te vor urmări şi una din ele te va ajunge: sau îţi va veni asupra ta nemulţumirea şi mânia lui Dumnezeu prin felurite greutăţi şi necazuri, fie vei fi scos de acolo cu multă necinste de cei mai tari ca tine sau vei muri fără vreme, fiind tăiat de la viaţa aceasta. Iubirea adevărată de Iisus nu se arată în simple cuvinte de iubire către el sau despre El, ci în împlinirea cu fapta a poruncilor Lui. Căci aceasta imprimă în fiinţa noastră însăşi iubirea faţă de Iisus".

Cuviosul Nichita Stithatul

„Filocalia" vol. VI, pag. 280

***

„Mintea omului, curăţită de tot noroiul se face sufletului cer înstelat de înţelesuri strălucitoare şi atotluminoase şi Soarele dreptăţii luminează în ea. Această minte se bolteşte ca un cerc peste suflet. Pe cerul acesta luminează Soarele Dumnezeiesc, sau el e mediul străveziu al acestui Soare. Mintea sufletului nu mai e închisă, căci nu mai e umplută de lucruri mărginite, ci e deschisă lui Dumnezeu cel infinit şi atotluminos. Dar e deschisă când este curată. Prin aceasta mintea vede şi mai bine care este adâncimea şi înălţimea şi lărgimea nesfârşită a lui Dumnezeu. Pe acestea le face apoi cunoscute prin cuvânt tuturor celor ce au şi ei duh şi sunt dispuşi să le primească".

Ibidem pag. 286

***

„Rugăciunea înseamnă mişcarea necontenită a minţii în jurul lui Dumnezeu; fapta ei ei stă în învârtirea sufletului în jurul lucrurilor dumnezeieşti; iar sfârşitul ei e lipirea cugetării de Dumnezeu şi înălţarea la un singur duh cu El, după regula şi cuvântul apostolului. Taina rugăciunii nu se săvârşeşte în vreme şi în loc hotărât. Căci de hotărăşti cele ale rugăciunii în timp, ceasuri şi locuri, timpul rămas în afară îşi varsă veninul în alte lucruri ale deşertăciunii; TIMPUL este prilejul unui dialog necontenit cu Dumnezeu. Altfel nu înaintăm spre Dumnezeu, nu e legat de veşnicie, ci devine fără rost. Desigur că dialogul acesta, fiind un dialog al iubirii, toată fapta de iubire dă timpului un rost, îl scapă de deşărtăciune. Altfel timpul rămâne deşert şi-şi varsă veninul deşertăciunii în toate preocupările noastre".

Ibidem pag. 289

P.S. De la părintele Arsenie Boca (Sfântul Nesfinţit al Ardealului) citire: „Cine are minte să ia amimte".

„COMORI FILOCALICE" vol. II

Lasă un comentariu