Nichita Stănescu a fost şi neantul, şi materia cuvântului.
A fost punctul reversibil al cuvântului, dar şi nodul lui gordian.
Nichita nu şi-a avut niciodată fiinţa lui. Din prea multă bunătate o dăruise îngerilor şi copiilor pe care i-a botezat.
Nichita şi-a dăruit fiinţa înainte de moarte. Fără să aleagă. O astfel de dăruire s-a petrecut şi sub ochii mei.
Eram cu Nichita şi Dora într-o cameră de hotel. Brusc, s-au auzit bătăi în uşă. Poetul, bucuros de oameni, a deschis-o şi, lângă prag, era poetul şi profesorul de limba şi literatura română, Dan Bosoancă. Îmbrăcat pentru o primăvară rece, dar cu pantofii în braţe. Nichita, copleşit, a înţeles mesajul. Şi i-a spus: „Este frig, te rog să te încalţi". Poetul Dan Bosoancă i-a răspuns: „La un mare poet cum sunteţi dumneavoastră, nu se vine decât desculţ". Pe loc, Nichita şi-a desfăcut şireturile de la pantofi, i-a ridicat în dreptul inimii şi i-a spus: „Bătrâne, un poet ca mine nu te poate primi decât desculţ". În clipele acelea, Nichita îşi dăruia fiinţa.
Au mai fost întâmplări. Unele, petrecute după moartea lui.
Ani de zile am umblat cu o fotografie mare cât braţele mele. Era Nichita. O aşezam la mesele pe unde mă nimeream sau în locurile unde dormeam. Când mă prindeau nopţile prin parcuri, o puneam în pomi, să nu mi-o fure cineva. Dimineaţa plecam cu fotografia mai departe.
Altădată mă duceam unde locuise. Îl strigam din curte sau de pe scara blocului. Mulţi se obişnuiseră. Alţii aruncau cu câte ceva în mine. Eu veneam la Nichita, prietenul meu. Ei îl apărau pe Nichita. Voiam, de fapt, să pun la locul cuvenit fiinţele pe care mi le dăruise poetul. Dar nu le lăsam niciodată. Şi nu le voi lăsa, ele nu mai sunt ale vieţii mele, sunt ale morţii mele.
Bătrâne şi frate Nichita, te strig!
