… Se întâmplă cam ce vedem cu ochiul liber: „săptămâni ale protestelor" la Palatul Victoria, dar şi la Cotroceni, în care aproape toate categoriile sociale - de la sănătate, învăţământ, la energie şi agricultură - îşi exprimă nu doar nemulţumirile faţă de deciziile luate de Guvernul tehnocrat, ci şi faţă de lentoarea cu care preşedintele din ţara „Lucrului bine făcut" se implică în soluţionarea nemulţumirilor românilor.
Urmarea? Nu doar scăderea accentuată a încrederii românilor în aderarea la UE, ci şi decepţia cvasigenerală în faptul că „votul popular" poate fi uşor neglijat (încălcat) de o decizie venită de la o ordonanţă de urgenţă „tehnocrată", ori de o alta, de la Bruxelles!
Ce-i drept, Iohannis a vrut politică „fără gălăgie şi spectacol", dar, acum, când „gălăgie" fac protestatarii (oamenii ieşiţi în stradă!), i s-a întărit porecla, de „preşedinte care tace".
Pentru că, la peste un an de mandat prezidenţial, ce constată omul de pe stradă? Că, până să facă, aşa cum a promis - „noua etapă a democraţiei româneşti", o „resetare a clasei politice", o creştere a încrederii cetăţenilor în instituţiile democratice - , mai e încă mult… până departe; că, de fapt, primii paşi i-a făcut nu Cotroceniul, ci sistemul judiciar. Asta, ca să ne referim la corupţie, cu privire la care, tot domnia sa preciza că „îşi doreşte ca aceasta (corupţia, adică) să nu mai figureze prima pe agenda preocupărilor cetăţenilor."
Poate şi de aceea, pentru a i se îndeplini dorinţa şi a-şi realiza promisiunile, şi-a nominalizat, nu demult, un premier, Dacian Cioloş - „Guvernul Meu", care, apreciază unii comentatori, în realitate, nu-i altceva decât „unul al Găştii sale": PNL, Binomul SRI-DNA, clientela politică, mâncătorii de bani, consilieri ai Administraţiei prezidenţiale ş.a.
Per ansamblu, ce s-a demonstrat în anul care, iată, a trecut cu Iohannis la Cotroceni? Păi, cam ce-am văzut cu toţii. Impresia generală despre felul în care dl Iohannis conduce România este (cel puţin până acum) de neputinţă.
Dar, pe lângă impresia de neputinţă, au apărut treptat, şi bâlbâielile, în acţiunile de luare a unor decizii. La una dintre ele ne-am referit şi cu alt prilej: chestiunea Codului Fiscal. La un moment dat, Klaus Iohannis - cel în care românii şi-au pus mare încredere - a respins de la promulgare noul Cod Fiscal, deşi Guvernatorul BNR Mugur Isărescu spunea, la vremea respectivă, că acest Cod Fiscal „este foarte bun", iar Cezar Preda, vicepreşedinte PNL, că ar fi chiar „excepţional." Ei, şi?
Fără să reproşeze ceva la modul punctual Codului, Iohannis şi-a formulat obiecţiile în cel mai general-abstract mod cu putinţă. „În materie fiscală - spunea Iohannis - legiuitorul trebuie să promoveze o atitudine echilibrată şi naţională, de natură a nu genera disfuncţionalităţi care, ulterior, să necesite frecvente corectări de ordin legislativ. În acest sens, în elaborarea unui nou Cod Fiscal nu ar trebui promovate politici care generează fiscalităţi excesive, dar nici relaxări accentuate." Ce să înţelegem din această poziţie ridicolă? Că „ar fi bine să fie bine, ca să nu fie rău", dar fără să precizeze cum ar trebui să fie, ca să fie bine? Până la urmă, Codul a fost adoptat…
… Dar Iohannis s-a pus într-o situaţie ridicolă şi la o vizită în străinătate. La 10 februarie a jucat „Scena Paltonului" la aeroportul din Paris. A fost ziua când, pentru prima dată, Iohannis, cunoscut pentru calmul său, s-a enervat. S-a dezbrăcat de palton şi l-a aruncat pe maşină, deranjat că francezii nu s-au ocupat de chestiunile de protocol. De altfel, deşi cum scriam mai sus, Iohannis a vizitat 12 ţări, politica externă românească nu a fost spectaculoasă în primul an de mandat. Cum nu a fost nici cea internă, dată fiind viteza anunţată: „pas cu pas." Ceea ce a descoperit însă Preşedintele atât în politica internă, cât şi în cea externă, e că poate fi taxat în media pentru orice pas greşit, precum paltonul pe capota pariziană, şi că nu există „teren stabil" nici în materie de politică externă când vine vorba de competiţie politică. Apoi, deşi a făcut, într-un an, atâtea vizite, nu s-a văzut o urmare concretă în materie de investiţii străine, nici după vizitele europene (în special Berlin), nici după cele americane. Aşa că, deocamdată, nu se prea vede „un altfel de politică", nici că, în vreun domeniu, „România lucrului bine făcut" - sloganul cu care a câştigat alegerile - lasă urme pentru noi, muritorii de rând!
… Dar, cine ştie… Deoarece - spun analiştii politici - ceea ce n-au făcut niciunul din preşedinţii de până acum, nici cele zece guverne „emanate", ar putea face, în viitor, Iohannis: ca, treptat (c-o fi având unul sau două mandate!) să contureze o nouă realitate politică şi economică, care să conducă şi la o schimbare de mentalitate. Or, aicea-i problema: schimbarea de mentalitate. Întrucât avem o clasă coruptă, numai o schimbare masivă, bruscă şi radicală, o revoluţie a mentalităţilor de la baza piramidei în sus va schimba ierarhia şi conducerea la vârf - monstrul pe care l-a născut din somnul raţiunii sale - clasa politică. Iar la vârful clasei politice, încă, boala din fire n-are lecuire. De aceea, ca să dăm doar un exemplu, în spatele „imunităţii parlamentare" s-au ascuns (se ascund, încă) - în pofida discursului din Parlament al lui Klaus Iohannis - cele mai mari fapte de corupţie.
În concluzie, din păcate, la peste un an de mandat prezidenţial, constatăm că, după ce Victor Ponta şi-a depus (la 4 noiembrie) mandatul de premier, după prima seară de proteste, boala veche - „în loc să ne unim, ne bălăcărim - se pare că, cel puţin aparent, „la vârf" s-a stins! Unii spun că a fost nevoie să moară oameni ca această demisie să se întâmple, - iar ultimul meci cu Ponta: „Surda la horă" vs. „belicos" să mai aibă loc!
Poate, acum, cu „Guvernul Meu" - şi fără un Victor Ponta arţăgos - Klaus Iohannis va putea începe să facă ce a declarat: „Prima mea opţiune a fost (este): alt mod de a face politică, fără gălăgie şi spectacol, mai puţine vorbe de dragul vorbelor şi mai multă construcţie, cu raţiune şi răbdare." Dar, deocamdată, slabe speranţe, nu se anunţă nimic, decât, cel mult, noi proteste ale oamenilor nemulţumiţi, ieşiţi în stradă! Or, acesta nu-i „alt mod de a face politică." Dimpotrivă…
