Marin Sorescu, poet, dramaturg, prozator, eseist şi traducător, este considerat unul dintre cei mai mari scriitori români. Drept recunoaştere a valorii creaţiei sale a fost ales membru al Academiei Române, al Academiei Mallarme din Paris, al Academiei Europene de Ştiinţă şi Artă din Veneţia, al Academiei de Artă, Ştiinţă şi Profesii din Florenţa şi a fost propus şi nominalizat pentru Premiul Nobel pentru literatură.
Astăzi, la „Colţul spiritual" vă propun spre lectură şi meditaţie câteva versuri semnate de autorul oltean, întru cinstirea memoriei părinţilor.
Când sunt copii noştri mici
Noi pentru ei suntem TĂTICI
Ce gingaş e, şi sună bine
TĂTICULE, mi-e dor de tine!
Dar cresc, nu le mai eşti pe plac
Din TATĂ tu devii BABAC
Şi vorba sună trist şi gol
BABACULE, mai dă-mi un pol!
Dar viaţa e un foc de paie
Şi vrei nu vrei, ajungi TATAIE
Iar vorba ta, în râs e luată
TATAIE, ia mai las-o baltă!
Şi-n anii care-ţi mai rămân
Te vor numi doar ĂL BĂTRÂN
Şi vorba lor te năuceşte
BĂTRÂNE, ce-ţi mai trebuieşte?
Copile, tu să ai ştiinţă
Am fost un tată cu credinţă
Şi din puţin, de-a fost să fie
Eu am răbdat, şi ţi-am dat ţie
Dar fă-mi, te rog, o bucurie
La cimitir, de vii la mine
Să-mi zici ca în copilărie
TĂTICULE, mi-e dor de tine!
Marin Sorescu a creat poezii până în ultima zi a vieţii sale.
A murit în plină glorie, în ziua de 8 decembrie 1996. O boală necruţătoare l-a secerat prea devreme pentru un creator care ne mai putea da capodopere.
