PERSONALITĂŢI MILITARE ÎN ACADEMIA ROMÂNĂ (III)

RADU R. ROSETTI (1877-1949)

Susţinând propunerea Secţiei istorice a Academiei Române, academicianul a făcut o amplă analiză a operei generalului Rosetti, concluzionând: „Alegându-l, instituţia noastră va primi în sânul său un bărbat care, sub toate raporturile, numai onoare îi poate face şi care-i va fi la toate lucrările un colaborator valoros şi preţios (…), căci ani de zile (din 1927) generalul Radu Rosetti ne-a fost, dintre toţi membrii corespondenţi, cel mai apropiat, ca unuia ce i-am încredinţat regulat spre cercetare scrierile şi publicaţiile cu caracter militar înaintate Academiei noastre spre premiere".

Generalul Radu R. Rosetti s-a născut la 20 martie / 1 aprilie 1877, în satul Căiuţi, plasa Trotuş, jud. Bacău, într-o familie de boieri moldoveni, originară - se crede - din Genova. Potrivit tradiţiei păstrate în familie, Rosetteştii s-au stabilit la Constantinopol, în secolul al XIII-lea. La cumpăna veacurilor XVII-XVIII, începând cu generaţia a IV-a, familia Rosetti a trăit şi participat intens la viaţa politică din Ţările Române. Părinţii săi, Radu Rosetti şi Emma Bogdan, au avut patru copii.

Tatăl istoricului, scriitorul Radu Rosetti, era coborâtor dintr-una din marile familii domneşti ale Moldovei, mama sa fiind una din fiicele lui Grigore Vodă Ghica, domnitorul Moldovei (1849-1856), cunoscut prin activitatea susţinută pentru Unirea Principatelor.

În 1886 - când Rosetti avea 9 ani -, părinţii le-au adus copiilor o profesoară din Anglia, pe Miss E. M. Griffiths-Belbin, care i-a învăţat Istoria Angliei, mitologia antică şi pianul. Din ziarele şi revistele - cum erau „The Illustrated London News" şi „The Graphic" -, tânărul afla noutăţile de ultimă oră din domeniul istoriei şi geografiei. Formarea disciplinelor practice, de lemnărie şi fierărie, se făcea sub îndrumarea unor meseriaşi, având ca îndrumător teoretic revista „The Boy's Own Paper", la care familia era abonată.

În vara anului 1887, Radu R. Rosetti, însoţit de Miss Beldin, a mers la Târgu-Ocna, pentru a susţine, în particular, examenul de absolvire a primelor 4 clase primare. În anul următor, toată familia se va muta în această localitate, unde, contra sumei de 600 de lei, au închiriat fosta casă a lui Costache Negri.

Atât tatăl cât şi mama erau poligloţi, şi, aşa cum însuşi istoricul relata, aceleaşi limbi le vorbeau şi copiii, adică: „româneşte, franţuzeşte, englezeşte, nemţeşte, italieneşte, spanioleşte, şi câte puţin latină, greacă şi slavă". Şi totuşi, în 1891, la examenul pentru clasa a III-a, Radu R. Rosetti a rămas corigent la limbile română şi greacă.

La finele lunii octombrie 1892, tatăl istoricului fusese numit prefect al judeţului Brăila, unde a fost urmat de întreaga familie. Elevul Radu R. Rosetti a fost înscris la Gimnaziul Clasic, unde director era profesorul Guilliotis, şi pentru prima dată se găsea printre băieţi de vârsta lui (până atunci luase lecţii în particular). Între 1892-1893 a absolvit clasa a V-a cu succes.

Ca prefect, tatăl a avut mulţi cunoscuţi şi, în felul acesta, şi Radu R. Rosetti, care a avut ocazia de a cunoaşte Armata, reprezentată de Regimentul 3 artilerie, condus de colonelul Alexandru Fălcoianu. La sfârşitul anului 1892, tatăl devine prefect al Bacăului, ceea ce obligă la o nouă mutare a familiei. Copiii au fost înscrişi la Liceul Naţional din Iaşi, unde aveau un program încărcat, de luni până vineri, deoarece începea la ora 6 şi se încheia seara, la orele 20.

În anul 1895, Rosetti a susţinut două examene: examenul de absolvire a celor şapte clase liceale, reuşind să se califice al treilea din cei treizeci şi patru de promovaţi, fapt pentru care a primit, din partea Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Diploma „pentru silinţă la învăţătură şi bună purtare"; al doilea examen a fost cel de Bacalaureat, clasându-se tot pe locul al treilea, cu media 7,44.

A optat pentru cariera de inginer, dar a fost respins la examenul de admitere la Şcoala de Poduri şi Şosele din Bucureşti, ceea ce l-a mâhnit. La cea de-a doua sesiune a fost admis, aşa că, între 1895 şi 1897, a urmat cursurile politehnice, având profesori de elită: Spiru Haret, David Emanuel, Alfons Saligny.

Din 1897, îndrumat de părinţi, s-a orientat spre cariera militară. În 1906 a obţinut Certificatul de absolvire a Şcolii superioare de război, având gradul de locotenent, arma Infanterie. În anul 1917, Radu R. Rosetti a primit comanda Regimentului 55/67 Infanterie ce se formase din două unităţi - prima din Piatra-Neamţ, iar cea de-a doua din Bacău. Regimentul era cantonat în localitatea Vorniceni, în apropiere de Botoşani.

O nouă fuziune a Regimentelor - cel cu numărul 55 - îl avea drept comandant pe C. Dragu - a făcut ca Rosetti să primească comanda Regimentului nr. 62 „Mihai Viteazul", care era cantonat la Horleşti, şi era subordonat Diviziei a 4-a, comandată de colonelul I. Ghinescu, fost coleg al lui Rosetti la Şcoala Superioară de Război. Lipsa de cadre şi slaba înzestrare l-au determinat pe noul comandant să înainteze trei rapoarte: unul Brigăzii a 8-a Infanterie, al doilea către Divizia a 4-a, şi al treilea Ministrului de Război, Vintilă Brătianu.

Tifosul exantematic a lovit Regimentul 6 „Mihai Viteazul", nescăpând nici comandantul. În amintirile sale, Regina Maria relata: „Când eram gata să plec, un ofiţer îmi spusese că, într-un sat mult mai depărtat, zăcea un bolnav de tifos, abia de puţină vreme, colonelul Rosetti, prietenul nostru". Prezentă la Horleşti în ziua de 2/15 aprilie 1917, regina Maria îşi amintea: „Cea mai multă vreme am petrecut-o printre bolnavi, care din nenorocire erau mult prea numeroşi /…/ La Horleşti, era ceva ce-ţi rupea inima. Un biet doctor (Weinberg) se lupta singur cu sute de bolnavi răspândiţi în nişte colibe nenorocite, iar ofiţerii Regimentului aproape toţi zăceau de tifos. Umblau de colo acolo, prin cocioabele dărăpănate în care erau înghesuiţi. Bolnavii, unii peste alţii; le împărţii bomboane, ţigări, iar celor mai bolnavi, coniac şi ceai /…/ Halul de mizerie al acestor infirmerii improvizate întrece orice descriere". De acolo a fost transportat la Spitalul „Caritatea", de unde, în luna mai 1917, a revenit pe front. Comandantul Diviziei a 4-a îl aprecia laudativ pe Rosetti: „El este o podoabă a Armatei şi merită înaintarea excepţională la gradul de general".

La propunerea generalului Prezan, Rosetti a acceptat, la 22 mai / 4 iunie 1917, să preia comanda Regimentului 42/72 Infanterie, alcătuit din fostele Regimente 47 (Ploieşti) şi 72 (Mizil), regiment care va participa la marea bătălie de la Mărăşeşti, din vara anului 1917.

A fost rănit, aşa cum a consemnat, în Darea de seamă operativă, Şeful Statului Major, colonelul Dragu: „În sectorul Brigazei 26 Infanterie, sub bombardamentul intens şi atacat de forţe superioare, a pierdut aproape în întregime Batalionul I, care se găsea la flancul stâng, şi a fost nevoit să se retragă. Locotenent-colonelul Rosetti Radu a fost grav rănit în acest moment de un glonţ de mitralieră şi comanda Regimentului a trecut maiorului Mareş. Şi, după cum completează informaţia comandantul Diviziei 13, generalul Ioan Popescu, „începutul bătăliei din 6 august 1917 l-a găsit pe locotenent-colonel Radu

R. Rosetti pe linia de luptă, de unde nu s-a întors decât prin evacuare, fiind grav rănit de glonţ /…/. Aripa stângă a Regimentului 47/72 Infanterie, comandată de Radu R. Rosetti, a avut de suferit şocul cel mai teribil, care a şi sfărâmat complet această aripă, înlesnind penetrarea duşmanilor în poziţii".

A fost transferat de pe câmpul de luptă la Spitalul francez nr. 141 din Iaşi şi instalat în clădirea institutului „Notre Dame de Sion", unde medicii conduşi de chirurgul francez E. Sorrel l-au îngrijit. Aici a primit vizita a numeroşi demnitari, între care Ion I. C. Brătianu, Barbu Ştirbei, dar şi de familia regală. La 24 septembrie / 6 octombrie 1917, Rosetti a fost vizitat de însuşi regele Ferdinand, care l-a decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul", după ce, cu puţin înainte, fusese înaintat la gradul de colonel (1/14 septembrie 1917).

Distinsul istoric Alexandru Lepedatu numea, într-un discurs de recepţie la Academia Română, ziua de 6 august 1917: „Ziua celor mai glorioase lupte din Războiul de reîntregire".

După ce fusese trimis într-un periplu, în lunile iunie-august 1918, la Paris şi Londra, pentru a se informa corect despre situaţia României în condiţiile oneroase ale Păcii de la Bucureşti (24 aprilie / 7 mai 1918) impuse de Puterile Centrale, şi să-i asigure pe aliaţi că trupele române vor reintra în luptă de îndată ce împrejurările le-o vor permite, colonelul Radu R. Rosetti a primit misiunea de a pregăti concret reintrarea ţării în război. În acest scop, în septembrie 1918, a demisionat din Armata Română, pentru a se înrola în Armata Franceză, fiind încadrat iniţial în Statul major al Armatei 5, comandată de generalul Henri Mathias Berthelot, fostul şef al Misiunii Militare Franceze (cu care colaborase la Marele Cartier General român, în 1916, şi de care se simţea legat printr-o sinceră şi trainică prietenie), iar din octombrie, în Armata Aliată de Dunăre, sub ordinele aceluiaşi Berthelot, cu care a plecat la Salonic. Colonelul Radu R. Rosetti a revenit ca ofiţer de legătură între Comandamentul militar francez şi factorii politico-militari de răspundere de la Iaşi care pregăteau reintrarea trupelor române împotriva Puterilor Centrale, şi care aveau nevoie de informaţii certe de la sursă.

Colonelul Radu R. Rosetti a fost şi ataşat militar la Londra. La 9 august, în această calitate, îi comunica generalului Prezan: „Marele Cartier General Bucureşti. Cu câteva excepţii, presa acceptă acţiunea noastră. Cercurile financiare, de asemenea. Cercurile oficiale au rezerve". Era vorba despre răspunsul dat de Armata Română atacului bolşevic, din 30 iulie 1919, când Tisa a fost forţată, iar armata bolşevică ungară scoasă din luptă definitiv, prin ocuparea Budapestei, la 4 august 1919. Pentru că Guvernul englez refuza exportul muniţiilor noastre, Rosetti telegrafia Secretariatului General al Ministerului de Război, la 17 august 1919: „Cred că măsura (a fost) luată pentru a ne constrânge să ne supunem hotărârilor celor patru. Presa britanică, şi în special cotidianul «Manchester Guardian» continuă să ne fie ostil şi publică o corespondenţă de la Budapesta ce afirmă că au fost comise orori de către trupele noastre, fără a preciza cazuri. În rest, presă favorabilă".

Pentru imaginea României în Anglia, Rosetti cerea, la 5 octombrie 1919, Comisiei Monumentelor Istorice, Institutului Geologic al României, şi Direcţiei Generale a Statisticii să expedieze un număr de exemplare din publicaţiile lor, de preferinţă cele în limbile franceză şi germană, dându-i exemplu în acest sens pe sârbi şi pe cehi.

Complexitatea misiunilor militare în străinătate în noul context politico-diplomatic a determinat Ministerul de Război să elaboreze un program nou, care să servească drept ghid ataşaţilor militari în procurarea informaţiilor privind activitatea militară a armatelor ţărilor pe lângă care sunt acreditaţi. Un asemenea program a primit şi Rosetti.

Dovedind înţelegere faţă de situaţia grea în care se afla ţara, generalul Radu R. Rosetti a acceptat să ocupe portofoliul Educaţiei Naţionale în Guvernul Antonescu, de la 27 ianuarie la 31 octombrie 1941. În viziunea sa, componenţa acestui minister ar fi trebuit să cuprindă : un ministru, doi subsecretari de stat, unul la Educaţie şi celălalt la Culte şi Arte; fiecare subsecretar ar fi trebuit să se ocupe de anumite direcţii: cel de la Educaţia Naţională ar avea în subordine Casa Şcoalelor şi Casa Corpului Didactic, iar cel de la Culte şi Arte ar avea teatrele, Casa Bisericii şi Comisia Monumentelor Istorice. Antonescu i-a cerut să se mai ocupe şi de reorganizarea Fundaţiei „Regele Ferdinand", după demisia pe motive de sănătate a lui Ernest Ballif. Era îngrijorat de promovarea unor cadre în Universitatea de la Iaşi de către legionari. La 30 ianuarie 1941, a luat măsura reintroducerii carnetului şcolar şi a obligaţiei elevilor de a purta pe braţul stâng iniţialele şcolii şi numărul de ordine. A vizitat numeroase şcoli la Sibiu. La 4 martie 1941 într-o şedinţă a Consiliului de Miniştri, s-au aflat pe ordinea de zi situaţia sanitară din Învăţământ, educaţia religioasă în Şcoală şi Armată, organizarea Învăţământului sanitar. A vizitat numeroase şcoli din Timişoara, Braşov şi Ploieşti.

Atât înainte de a deveni membru al Academiei Române, cât - şi mai ales - după aceea, generalul Radu R. Rosetti s-a impus printr-o fecundă şi valoroasă creaţie istoriografică, fiind de drept întemeietorul istoriografiei militare româneşti. În anul 1926, trata conflictul ruso-româno-otoman, cunoscut în istoriografia românească sub sintagma „Războiul de Independenţă". Lucrarea se intitula „Partea luată de Armata Română în Războiul din 1877-1878" şi a fost distinsă cu premiul „Gheorghe Asachi" al Academiei Române. În 1927 autorul a renunţat la suma de bani ce-i fusese atribuită cu acest prilej, cerând ca ea să fie afectată „unei scrieri despre cei ce au fost la Războiul pentru Independenţă". Acestei lucrări i-au urmat multe altele, publicate în diverse reviste de specialitate sau volume: „Călăraşi din Valea Siretului în Războiul de Neatârnare", Bucureşti, 1939; „Garda Naţională. Scurt istoric. Rostul ei în Războiul din 1877-1878, Bucureşti, 1943; „Proiecte de operaţiuni în anii 1877-1878", Bucureşti, 1945 etc. Tot el a iniţiat un proiect de elaborare a istoricului oficial al Războiului Neatârnării. Această iniţiativă a avut-o în timpul cât a deţinut funcţia de ministru al Culturii Naţionale şi al Cultelor.

Prestigioasa carieră şi-a încheiat-o cu „Istoria artei militare a românilor până la mijlocul veacului al XVII-lea" (1947), lucrare de referinţă în peste 600 de pagini, sintetizând cunoştinţele şi experienţa acumulată o viaţă întreagă în studiul istoriei militare a poporului român.

A decedat la 5 iunie 1949, în ultimii ani de viaţă fiind nevoit să suporte, ca aproape întreaga intelectualitate românească, umilinţele noului regim.

De altfel, dintre cei 98 de membri ai Academiei Române eliminaţi odată cu transformarea ei, la 9 iunie 1948, în instituţie de stat, de către regimul stalinist, s-au aflat şi cei doi reprezentanţi ai armatei: generalul Radu R. Rosetti şi generalul Paul Teodorescu - membru corespondent al prestigioasei instituţii de ştiinţă şi cultură.

După această dată, şi până în decembrie 1989 - timp de 41 de ani -, oştirea nu a mai avut decât un singur reprezentant în Academia Română, ca membru corespondent în anii 1963-1979, în persoana generalului medic dr. Scarlat Loghin. În prezent, între membrii mai vechi şi mai noi ai primei instituţii ştiinţifice şi culturale a ţării se află doar un militar, generalul farmacolog dr. Voicu Victor, desemnat în 1991 ca membru corespondent al Academiei Române, Secţiunea „Ştiinţe medicale". O repartiţie istorică, prin care un reprezentant al instituţiei ostăşeşti să fie primit ca membru titular al Academiei Române, s-ar impune.

Paul Teodorescu (1888-1981)

Paul Teodorescu s-a născut la 28 iunie 1888, în Bacău. A urmat cursurile Şcolii Militare de Ofiţeri activi de Infanterie, pe care le-a absolvit în 1908 cu gradul de sublocotenent, apoi pe cele ale Şcolii Superioare de Război din Bucureşti (1919-1921). Şi-a făcut stagiul la Statul major al Corpului de armată Lyon (1921-1922). A urmat treptele ierarhiei militare până la gradul de general: comandant al Regimentului de gardă „Mihai Viteazul", ataşat militar la Paris, director al Şcolii Superioare de Război, subsecretar de stat la Ministerul Apărării Naţionale (1937-1938), ministru al Aerului şi Marinei (1938-1940). Pentru atitudinea sa procarlistă, în 1940 a fost demis din armată de generalul Ion Antonescu, fiind reprimit în 1944. A fost o prezenţă activă în viaţa publicistică, colaborând la diverse reviste militare şi întocmind câteva lucrări: „Divizia în războiul de mişcare", Teme şi soluţiuni (3 vol.), „Ce trebuie să ştie un ofiţer din tactica generală" - lucrare distinsă în 1932 cu Premiul „Gh. Lazăr" al Academiei Române -, „Întrebuinţarea jandarmeriei teritoriale şi operative de război", „Rolul marinei în viaţa naţiei" s.a.

A devenit membru corespondent al Academiei Române la 27 mai 1938; repus în drepturi ca membru corespondent al Academiei Române la 3 iulie 1990.

S-a stins din viaţă la 17 ianuarie 1981 la Mănăstirea „Dintr-un lemn", judeţul Vâlcea.

Nicio sursă scrisă (Revista de Istorie Militară, Membrii Academiei Române: Dicţionar sau Dicţionarul Enciclopedic) nu lămureşte momentul retragerii titlului de academician, şi nici revenirea sa în rândul membrilor Academiei. Wikipedia, unde datele sunt inexacte, nu am luat-o în considerare.

Lasă un comentariu