Nu vreau să vorbesc despre opera Poetului, ci despre sufletul şi inima sa, despre înalta şi sacra sa conştiinţă, despre viaţa preazilnică de mucenic al credinţei. Ele nu s-au făcut cenuşă, veghează la căpătâiul poporului român.
La începutul anului 1889, un cunoscut l-a oprit pe domnul Mihai Eminescu pe stradă, arătându-şi admiraţia faţă de geniul, opera şi viaţa sa. Poetul l-a privit cuviincios şi i-a spus: „'Tu-i amaru' lui de geniu şi amar de viaţa mea!".
A fost contemporan cu tot Universul, doar într-o singură viaţă de om. Ce poate fi mai zguduitor pentru un spirit decât propria lui existenţă? Decât zbaterea în propria sa perfecţiune? Decât cunoaşterea şi străbaterea cunoaşterii? Tragedia spirituală, trăită de domnul Mihai Eminescu, nu a avut margini, s-a întins mereu peste sufletul său nobil, chinuit, singura apărare fiindu-i dragostea faţă de neamul său. A fost umilit, hulit, trădat şi ucis. Nu a murit sărac şi nebun, din cauza geniului. A murit în deplină strălucire spirituală, sufocat de toate plantele otrăvitoare ale epocii, care s-au prins şi s-au înălţat pe el, până l-au doborât sub nimicnicia lor. A murit dureros de trist! Tristeţea geniului şi a lucidităţii gândirii!
A refuzat toate onorurile care i-ar fi asigurat o viaţă de huzur, ca să poată scrie „Doina", „La steaua", „Luceafărul", „Rugăciunea unui dac", „Glossa", „Kamadeva", „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie".
Când a fost arestat, în baia turcească Mitraşevschi, de apropiaţii săi, s-a produs unul din marile atentate asupra poporului român. Fabricat în culisele criminale ale politicii româneşti şi străine, încă de când era student la Viena, dosarul domnului Mihai Eminescu s-a închis în 15 iunie 1889, odată cu asasinarea poetului. Oare s-o fi închis?
Cine vrea să afle suferinţa geniului său să privească ultima fotografie, 1887! Din ea, priveşte un bătrân de 60 de ani, care nu avea mai mult de 37 de ani. Tratamentul medical neadecvat, brutal şi bestial, la care a fost supus forţat, izolarea de ţară şi de gazetărie, răspândirea zvonului, de către duşmanii săi, că este nebun, i-au distrus şi ruinat, încet-încet, înfăţişarea fizică, morală şi sufletească. Doar spiritul său, plin de universalitate, mai dădea viaţă unei vieţi închinate naţiunii sale iubite.
Cu Nichita Stănescu am vorbit despre domnul Mihai Eminescu doar o singură dată, din pietate. Puţin stelari şi cu vieţile noastre mohorâte.
Apoi am discutat cu Poetul. Nu era nimic virtual sau metafizic, şi domnul Eminescu, şi noi eram în acelaşi duh. Am vorbit cu dânsul pe rând, iar, la sfârşit, amândoi deodată.
Mi-am dat seama că Poetul nu a fost cunoscut decât de gândurile şi de drama sa. Şi iubit, doar de câteva suflete devotate.
Ce-i spunea Veronicăi Micle în şoaptă? Dar ea?
Cât a îngropat, pe vecie, neantul din nopţile şi zilele petrecute cu marele şi singurul său prieten adevărat, Ion Creangă? În ce loc s-au prefăcut în nimic gândurile care-i apăsau singurătatea şi străbăteau uneori peste marginile creaţiei Universului? Doamne, de ce nu m-ai făcut chelnerul, frizerul sau birjarul domnului Mihai Eminescu? Sau portarul redacţiei ziarului „Timpul"? Ce amintiri am fi avut astăzi despre Poet, şi câţi luceferi n-ar fi luminat pe vecie viaţa pierdută şi neştiută a Poetului depărtărilor! Dar, cum totul este deşertăciune, să ne închinăm ei şi să-i preţuim înţelepciunea! În ea, domnul Mihai Eminescu a găsit creaţia absolută şi zadarnică a Universului, el fiindu-i metafizica perfectă. Şi i-a dat, pe vecie, deşertăciunii, un vis. Domnul Mihai Eminescu şi biografia deşertăciunii stelare! Botezătorul gândirii domnului Mihai Eminescu a fost însuşi Dumnezeu. Creatorul dintâi al Teoriei relativităţii.
Domnul Mihai Eminescu a răspuns cu un dar pe măsura celui primit: a devenit metafizica perfectă a gândirii Universului. Opera poetului român este Abecedarul, Biblia şi nodul gordian despletit al originii cosmosului. Domnul Mihai Eminescu transcrie în opera sa imaginea mişcătoare a Genezei din care vin şi în care se întorc mersul şi rânduiala lucrurilor. Călăuză metafizică a pustiului stelar, domnul Mihai Eminescu a trăit cea mai deşartă viaţă pământeană. A fost biograful neantului din afara Creaţiei şi din afara marginilor Universului infinit, opera sa fiind păstrată în toate chiliile veşniciei prin care trece Dumnezeu. Iar certificatul de deces al domnului Mihai Eminescu este cea mai dezolantă imagine a vastului univers stelar, reflectată pe pământ.
Deşertăciunea nu este pământeană, este stelară.
