În 1888, Alfred Nobel era deja un om renumit. Dedicat cu totul pentru ceea ce făcea, fapt pentru care a şi rămas neînsurat. Nobel, în 1867, a brevetat dinamita şi apoi alte explozive mai puternice. Lumea îi spunea „Regele dinamită". Dar, în dimineaţa aceea a anului 1888, Alfred Nobel luă ziarul şi îşi citi propriul necrolog: „Alfred Nobel, inventatorul dinamitei a murit ieri. El este cel care a proiectat o procedură ca să omoare într-un război mai mulţi oameni, decât au murit în toate celelalte războaie. Alfred Nobel a murit foarte bogat!" Din greşeală, jurnalistul îl confundase pe Alfred cu fratele său mai mare, care decedase cu adevărat. Dar, citind necrologul defăimător, Alfred Nobel s-a trezit ca dintr-un vis urât. Omenirea avea să-l comemoreze ca îngerul morţii, ca cel care a fabricat moartea omenirii. Era îngrozitoare o aşa memorie! În ziua aceea un mugur a început să se deschidă. Nobel şi-a făcut un plan, şi anume, să-şi lase prin testament imensele bogăţii pentru un fond de premii pentru cele mai remarcabile opere care să întărească pacea pe pământ. Şi aşa a apărut Premiul Nobel. Luminat de schimbarea în propria mentalitate, el a rostit fraza memorabilă: „Orice om trebuie să aibă şansa de a-şi corecta epitaful în timpul vieţii sale şi să-l scrie din nou."
