Psihoterapeutul Constantin Cornea, citat de gandul.info, atrage atenţia că orice formă de traumă sau violenţă în familie creează la nivelul copiilor un blocaj (de la blocaje de creştere şi dezvoltare, la blocaje în comunicare sau relaţionare). Aceşti copii vor avea probleme în a se înţelege pe ei înşişi, dar şi a înţelege mediul din jur. Stima de sine poate fi afectată pe viaţă, la fel ca şi întregul lor viitor. Un copil traumatizat este un copil pe care l-ai lipsit de posibilitatea de a înţelege care îi sunt abilităţile ce-l pot face remarcat, dar şi cum să se folosească de acestea pentru a-şi construi un viitor.
„Violenţa în familie poate fi directă sau indirectă, poate fi verbală, fizică sau poate îmbrăca forma unor acţiuni agresive. Când vorbim de violenţa în familie, trebuie să ne gândim la cum se comportă părinţii unul cu celă-lalt, la traumele indirecte care afectează copilul.
Părinţii trebuie să fie atenţi la cum vorbesc între ei (ton, cuvinte folosite, cultură, vocabular dezvoltat sau nu, expresii frumoase, metafore, parabole). Copilul va percepe ca pe un act traumatic indirect orice cuvânt agresiv sau trivial. Părinţii trebuie să arate cât se respectă şi cum demonstrează asta (gesturile de afecţiune, de dragoste, de prietenie, precum şi bunele maniere, de la cum se serveşte masa la cum ne comportăm în societate, cum ne îmbrăcăm adecvat la o petrecere sau la serviciu). Lipsa respectului reciproc va duce la traumatizarea copilului, traumă la care va putea răspunde prin violenţă sau prin retragere socială. Sprijinul reciproc (dacă ştiu să formeze o echipă, dacă ştiu să conlucreze pentru atingerea unor deziderate comune), copilul percepând ca traume lipsa de coeziune, comenzile răstite sau contradictorii.
Traumele directe sunt considerate agresiunea fizică (bătăi, ţipete, scandaluri, ameninţări, alungări de acasă); agresiunea verbală (injurii de orice fel, jigniri, apostrofări); lipsa de atenţie sau afecţiune (atunci când copilul este lăsat prea mult singur la televizor sau singur în cameră, când nu are partener de joacă, când părinţii nu participă prin jocuri la dezvoltarea lui intelectuală); comparaţii defăimătoare (atunci când îi stabilim standarde mult prea greu de atins şi îi subliniem incapacitatea de a le atinge). Concediile (dacă sunt făcute doar cu gândul la nevoile părinţilor, cu ore lungi petrecute în avion, cu destinaţii îndepărtate, cu program stabilit) pot face copilul să se simtă inconfortabil, la fel ca şi lipsa altor copii cu care să se joace, iar visul nerealizat al părinţilor (părinţii frustraţi, cu tendinţa de a-şi folosi copiii ca pe propriile marionete) îi poate compromite copilului creşterea sau maturizarea", atrage atenţia specialistul român.
