Ne naştem fiecare cu poezia în noi. Poate că o căutăm o viaţă întreagă şi nu o găsim în adâncul fiinţei noastre sau trecem pe lângă ea, ori trece ea pe lângă noi, când tocmai nu eram atenţi la frumuseţea lumii.
Ne naştem fiecare cu credinţă în noi şi încercăm toată viaţa să o descoperim, să ne îmbrăcăm în veşmintele ei, până când acestea devin coincidente, ne devin trup şi hrană. Poate că nu-i înţelegem adâncimile, poate că e prea aproape de noi şi tocmai de aceea nu-i vedem minunile, şi rămânem pustii, rătăcitori, fără drum.
Dar dacă le descoperim pe amândouă deodată, poezie şi credinţă, credinţă şi poezie, nu cred că mai contează ordinea, şi mergem cu ele în acelaşi sens, nu urcând, ci înălţându-ne.
Suntem firavi şi ne copleşeşte poezia, suntem neînvăţaţi şi ne învaţă credinţa.
În acest orizont, am descoperit-o pe Monica Chivu, „Mai aproape de albastru" decât spera ea, îmbrăcată în mantia poeziei şi pătrunsă de fascinaţia credinţei, ca eliberare de sine, ca despovărare de greul lumii, în lumina Logosului întrupat în istorie.
Monica Chivu l-a descoperit pe Dumnezeu, de care s-a apropiat nu ca să-l vadă cât de mare e, ci ca să simtă cât de mare e credinţa ei pentru El.
Monica Chivu s-a apropiat de poezie, nu ca să vadă cât de mare e ea, ci cât de mare e dragostea ei pentru Ea.
Dacă am privi-o pe Monica Chivu blagian, n-am şti care e jocul, care iubirea, care înţelepciunea. Pentru că nici ea nu se fixează în timp, nu fuge de el, ci vrea „să uităm că timpul există"! În această dimensiune, se situează tânăra poetă, asumându-şi alt ritm existenţial, fiind prea matură ca să fie doar un copil, fiind prea copil ca să fie doar matură.
E o surprindere care te contrariază, într-o vreme când tocmai ai fi fost tentat să amendezi tentaţiile şi tendinţele unei generaţii care vine dintr-o altă lume decât a predecesorilor şi are o altă proiecţie a viselor decât a celor care au ştiut că timpul există şi i-au măsurat duratele.
Tânăra poetă nu ţipă, nu convoacă la ordine cuvinte ascuţite, ci liturghiseşte, psalmodiază, cu blândeţe, cu sinceritate, cu simplitate.
Poezia e rugăciune, rugăciunea e poezie - îţi vine să întorci cuvintele ca să le rânduieşti sensuri pe potrivă, neştiind ce e mai propriu elanurilor poetice ale Monicăi Chivu. Oricum ei i se potrivesc deja multe din sensurile prea invocatului calambur: „câtă credinţă, atâta poezie, câtă poezie atâta credinţă"!
Şi, într-o reverberaţie apodictică, nu pot să nu văd la Monica Chivu că, deopotrivă, „dacă poezie nu e, nimic nu e"!, dar şi „dacă credinţă nu e, nimic nu e"!
Monica Chivu, „Mai aproape de albastru", Editura Nico, 2016
