RUSALIILE - TEOFANIE ȘI SIMBOL AL RELIGIEI CREȘTINE

Un alt eveniment teofanic, alături de cel petrecut în momentul Marelui Botez al Mântuitorului, atunci când Duhul Sfânt a pogorât sub chip de porumbel, ca simbol al păcii interioare, a blândeții și curăției sufletului, este cel pe care credincioșii creștini îl prăznuiesc cu ocazia acestei sărbători a Rusaliilor sau Cincizecimii iudaice, în care li se amintea evreilor de darea legii - Decalogului de către Dumnezeu pe muntele Sinai lui Moise. Așa cum ne vom putea da seama, numele dat acestei mari sărbători creștine (considerată ca a doua sărbătoare creștină după sărbătoarea Învierii - a Paștilor), denumită și sărbătoarea Duhului Sfânt, are ascendență în păgânism, suprapunându-se cu sărbătoarea romanilor, Rosalia (sărbătoarea trandafirilor sau a rozelor), dar și cu acel eveniment ce amintește de raportul, legământul dintre evrei - ca pretins popor ales - și divinitatea lor protectoare, Yahve. Fiind o sărbătoare atât de importantă, trebuie amintit că despre ea și mai ales despre semnificația ei, au scris unii reprezentanți ai Patristicii, precum Pirineu, Tertullian și Origene, cele mai multe relatări fiind regăsite în cărțile Noului Testament, în mod deosebit în Faptele Apostolilor. Spre relevanța textului în care este relatat acest eveniment teofanic, reproducem acea arătare a Duhului Sfânt unei muțimi atât de eterogene, după cum o descrie Sfântul Apostol și evanghelist Luca: „Și când a sosit ziua Cincizecimii, erau toți împreună la un loc. Și fără de veste s'a făcut din cer un vuiet ca de suflare de vânt ce vine repede și a umplut toată casa unde ședeau. Și limbi ca de foc li s'au arătat, împărțite, și au șezut pe fiecare din ei. Și s'au umplut toți de Duhul Sfânt și au început să grăiască în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi" (cf. F.A. 2:1-4).

Revenind la simbolistica sa creștină, înainte de orice altă semnificație atribuită, trebuie spus că sărbătoarea Rusaliilor este un eveniment teofanic de o profundă importanță teologică, deoarece o dată cu acest eveniment, când Dumnezeu s-a arătat în plenitudinea Sa Treimică, într-un alt chip decât cel de la Marele Botez săvârșit de Sfântul Ioan Botezătorul, sub forma limbilor de foc (simbolizate prin frunze de nuc sau de tei), este marcat începutul creștinismului, religia însăși fiind considerată la începuturile ei ca o religie de foc. Referindu-ne la simbolistica legată de semnificația substanțialist-simbolică a Duhului Sfânt, coborât sub forma menționată deja asupra Apostolilor, ea nu este nici pe departe întâmplătoare, putându-se întrevedea o anumită legătură simbolică între botezul prin apă, realizat de Ioan Botezătorul (cf. Matei 3:11) și Botezul hristic (ca Sfântă Taină) prin care este încreștinat cel botezat. Dintr-o asemenea perspectivă asociativă, trebuie subliniat că nici această asociere nu este incidentală, ci prin ea este demonstrat același caracter consubstanțilalist dintre cele trei Persoane ce configurează Sfânta Treime, arătând că Duhul Sfânt este de aceeași ființă cu Dumnezeu și Logosul divin - Iisus Hristos, exprimat prin Cuvânt și cu ajutorul limbii, ca mijloc de exprimare a adevărurilor regăsite în acel Cuvânt întemeietor al creației divine. În ceea ce privește raportul de putere dintre Cuvânt - Logosul divin și energia care îl pune în valoare, prin simbolistica acordată acestei sărbători teofanice, înseamnă că ambele Persoane treimice se bucură de aceași semnificație teologică trinitară, fără vreo discriminare sau substituire a unei puteri treimice în favoarea celeilalte, cum încearcă unele erezii să discrediteze puterea lui Iisus Hristos în favoarea Duhului Sfânt, prin care s-ar fi întemeiat Biserica creștină, ca urmare a acestui mare eveniment teofanic, când această Persoană incorporabilă ar fi preluat locul Mântuitorului.

Focul mai are și o altă încărcătură simbolică, aceea de reînoire a cosmosului și implicit a omului, ceea ce înseamnă că botezul prin foc, realizat de Iisus Hristos, este cu mult superior botezului prin apă, realizat de Întîimergătorul Mântuitorului, Ioan Botezătorul. De aici rezultă că, unei asemenea schimbări radicale, nu îi este suficientă doar o schimbare prin ștergerea păcatelor, ca rezultat al botezului prin apă și pocăință, ci este necesar botezul prin foc, cel prin care se ard păcatele, nu doar se purifică. Desigur, botezul creștin folosește ca mijloc simbolic apa și nu focul mistuitor, ambele fiind substanțe substitutive purificatoare și înoitoare ale omului și ale cosmosului: apa în plan orizontal, în raporturile intrumane, iar focul în plan vertical, în raportul omului cu Dumnezeu, care pentru întemeierea păcii impunea ca a fi necesar acest botez prin foc, mai precis acea putere mistuitoare a focului prin Duhulu Sfânt, manifestat simbolic prin aceste instrumente ale exprimării Logosului divin, dar care prin intermediul puterii Duhului Sfânt, permite extinderea comunicării adevărurilor revelate și incluse în Cuvântul divin prin acel fenomen al glosolaliei - vorbirii în limbi, specifice mai ales cultului neoprotestant penticostal, în mod deosebit al grupării anarhice a penticostalilor disidenți, care pun cel mai mare accent asupra acestei sărbători a Cincizecimii (denumire provenită din limba greacă - penticosta semnificând a cincizecea zi). Așa cum ne putem da seama, pogorârea Duhului Sfânt la acest interval de cincizeci de zile după Înviere și zece zile după Înălțarea Mântuitorului (în numele adevărului istoric al creștinismului trebuie făcută precizarea că până în anul 400 d.Hr. cele două sărbători creștine s-au suprapus nu doar ca dată ci și ca semnificație, doar în jurul acestei date istorice cele două sărbatori despărțindu-se una de cealalta, aceasta și datorită semnificației teologice a Rusaliilor în planul Sfintei Tradiții, alături de importanța sa consemnată în Sfânta Scriptură), nu este întâmplătoare, ci are o profundă semnificație teologică și istorică. Mai mult chiar decât importanța atribuită, pogorârea Duhului Sfânt, prin puterea Sa creatoare, a devenit o necesitate de factură iconomică, în vederea cunoașterii Proiectului divin de către tot mai mulți oameni, indiferent de religie și zona geografică. Prin puterea acordată de Dumnezeu acestor oameni aleși, s-a putut răspândi mesajul hristic către toate popoarele lumii, fiind învinse în acest mod barierele comunicării acestui mesaj. Mai mult decât atât, prin resemnificarea configurației treimice, ca putere acordată Duhului Sfânt, asemenea celorlalte două Persoane (nu și ca emergență, diferențiindu-se Biserica Ortodoxă de cea Catolică, la cea din urmă Duhul Sfânt având o emergență duală, atât de la Tatăl cât și de la Fiul), s-a realizat o reînoire a Noului Testament, fundamentate pe acel principiu triadic și egalitar al naturii și conținutului Persoanelor ce configurează caracterul consubstanțialist al puterii nemărginite a Sfintei Treimi.

 

Lasă un comentariu