Mic istoric al poeziei „Doina"de Mihai Eminescu (I)

Distribuie pe:

Poezia „Doina" de Mihai Eminescu a fost, încă de la naşterea ei, una dintre poeziile cele mai discutate şi controversate, având acces liber la circulaţie sau fiind interzisă, în funcţie de interesele politice şi de tipurile de dictaturi ce s-au succedat la conducerea ţării. Uneori s-a constatat că şi în momentele de liberatate „supremă" a apărut „libertatea" de a critica şi de  a o pune „la index", pe motiv că „nu e acum momentul", „surescită spiritele naţionaliştilor", „incită la xenofobie" etc. Cred că ceva asemănător trăim şi astăzi,  „Doina"  fiind adoptată fără rezerve de patrioţii luminaţi  „pentru lirismul ei ardent şi sarcastic" (acad. Eugen Simion), şi deopotrivă respinsă, pe faţă sau tacit de oficiali, pentru „naţionalismul exacerbat". „Toate-s vechi şi nouă toate", ar spune Mihai Eminescu.

Definitivarea poeziei „Doina" a fost făcută în primăvara anului 1883, când Eminescu, ca trimis oficial al ziarului „Timpul" din Bucureşti, a mers la Iaşi unde se dezvelea Monumentul ecvestru al lui Ştefan cel Mare, în faţa Palatului Domnesc, astăzi Palatul Culturii, operă a sculptorului francez Emanuel Frémiet (cel care realizase şi statuia lui Mihai Viteazul, inaugurată în 1876 în faţa clădirii Universităţii din Bucureşti). Ar fi vrut să citească poezia în faţa mulţimii adunate la dezvelire, dar în ultimul moment s-a răzgândit, preferând să meargă cu Creangă, şi probabil şi alţi câţiva prieteni, la „Bolta Rece", la un pahar de vin. Totuşi, seara, la o adunare ad-hoc al „Junimii" ieşene, Eminescu citeşte poezia „Doina". „Efectul acestor versuri pesimiste care contrastau aşa de mult cu toate celelalte ode ce se compusese cu ocaziunea acelei strălucite serbări fu adânc, indescriptibil. În contra obiceiului Junimii, căreia nu-i plăcea să-şi manifeste entuziasmul, pentru întâia dată de 20 de ani de când există societatea, un tunet de aplausuri isbucni la sfârşitul cetirii şi mai mulţi dintre numeroşii membri prezenţi îmbrăţişează pe poet.", spunea Iacob Negruzzi, amfitrionul serii literare. Poezia a apărut ulterior, pentru prima dată, la 1 iulie , în revista „Convorbiri literare".

Şi totuşi, se pune întrebarea, ce l-a determinat pe Eminescu să renunţe la citirea „Doinei", la statuia ce se inaugura, în faţa participanţilor la manifestare?  Ion Slavici, unul dintre bunii prieteni ai lui Eminescu, în „Amintiri" (carte publicată în volum în 1924, şi în serial începând din 1909)  consemnează că Eminescu i-ar fi spus că „nu mi-am citit la dezvelirea monumentului poezia fiindcă nu mă simţeam bine şi eram chinuit de temerea ca nu cumva să zic ori să fac ceva nepotrivit cu împrejurările...". Poate fi o explicaţie plauzibilă, mai ales că, peste aproximativ trei săptămâni, i se va declanşa, cu vizibile efecte exterioare, boala. Mai exact, la 28 iunie/10 iulie 1883. O altă explicaţie, poate mai plauzibilă, o dă prof. univ. dr. Victor Crăciun, preşedinte al Ligii Românilor de Pretutindeni, un reputat eminescolog, care e de părere că motivul real este „de ordin politic şi anume ţinerea în frâu a desfăşurării normale a sentimentului popular de dragoste faţă de voievodul cel sfânt şi făuritor de istorie". Cu alte cuvinte, poliţia (desigur, nu de capul ei) nu a permis participarea maselor populare din Iaşi, din Moldova şi chiar de peste hotare (ce ar fi dorit cu entuziasm să participe, deoarece şi atunci, ca şi astăzi, Ştefan cel Mare era, şi este, divinizat în Moldova!)  cu excepţia a „vreo trei sute de oficiali", printre care regele Carol I, regina Carmen

Sylva (şi suita), inclusiv oficiali veniţi special de la Bucureşti etc. Cu alte cuvinte a avut loc confiscarea evenimentului de către guvernanţi, în pofida faptului că aceştia nu contribuiseră cu nici un leu, statuia fiind ridicată, exclusiv, pe banii ieşenilor!

După întoarcerea la Bucureşti, Eminescu scrie în „Timpul" un număr de 7 articole (5 după alţi cercetători) închinate evenimentului.  În cel din 11 iunie 1883, Eminescu spune:„...s-ar fi cuvenit zicem ca acest mare geniu român, revenit între noi în imagine plastică, în carne şi oase de bronz, să treacă la nemurire în ochii celor vii fără a fi exploatat în trecerea sa. Dar regimul roşu (Partidul Liberal- n.m.) nu a voit aşa şi a trebuit ca, după pielea de bronz a lui Ştefan cel Mare, să-şi tragă el o porţiune de glorie şi de mărire pe seama sa.....Pun apoi în gura Maiestăţii Sale vorbele următoare: „Încredinţez Iaşilor, leagănul Unirii, acestă statuie!..." Cum? M(aiestatea). Sa, după guvernul roşu, poate încredinţa cuiva un lucru ce nu este al său?,,,," . Pentru ca într-un articol din 18 iunie 1883, obsedat de eveniment, să reia ideea că serbările de dezvelire  de la Iaşi s-au desfăşurat „nu spre al glorifica pe El ( Ştefan cel Mare-n.m.) ci spre a lustrui nulităţile lor sub razele numelui său". A şi spus-o magistral, altfel, în Scrisoarea I: „...Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,/ Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el.. ".

Eminescu a scris mai multe versiuni ale „Doinei", cercertătorul D.A. Mazilu consemnând 10, iar Perpessicius (cel care a început, definitivând şi publicând între 1939 şi 1963 primele VI volume din integrala Eminescu - OPERE)  un număr de 8. Acelaşi reputat eminescolog, Perpessicius, este de părere că poezia „Doina" ar avea perioada de incubaţie cu 5 ani mai devreme de când a fost publicată, prin 1878-1879, şi ar fi continuarea poeziei „La arme" (publicată postum), „scrisă odată cu pierderea Basarabiei, după tratatul de la Berlin, din 1878" (după alţi cercetători poezia „La arme" este din perioada vieneză!), şi că poezia „Doina", ar trebui citită (pentru înţelegerea contextului în care a fost scrisă) în tandem cu articolele lui Eminescu, din „Timpul", referitor la Basarabia şi Bucovina. Totuşi, poezia este ceva mai mult! Viziunea de ansamblu a poetului, dar şi a poeziei, reiese şi din versurile „Din Sătmar pân` în Săcele" şi „Dela Turnu`n Dorohoi „, adică şi pe axa Nord-Sud şi nu numai pe cea Est-Vest („Dela` Nistru pân la Tisa.."), ştiind câtă compasiune avea Eminescu şi pentru românii subjugaţi din Imperiul Austro-Ungar. Este, aşadar, chiar o viziune a trecutului şi o proiectare a viitorului nu prea îndepărtat, când spaţiile celor două axe vor crea împreună „România Mare", parte a Daciei străvechi, a lui Decebal şi Burebista! Într-o altă variantă sunt amintite  şi alte două localităţi din „România de peste munţi, Ardealul !", aflate în „mâini străine": „Din Braşov pân` la Arad/ Şi-au făcut duşmanii vad".

Cercetători în viaţa şi opera lui Mihai Eminescu sunt de părere că varianta citită de Eminescu la Iaşi, la Junimea, ar fi trascrisă sau elaborată de poet „din memorie" în chiar trenul care îl ducea la manifestări, de la Bucureşti la Iaşi, argumentul fiind inconstanţa caligrafiei din manuscris, pusă pe seama mişcării trenului! Folcloristul Artur Gorovei este de părere că Eminescu a scris „Doina" în „bojdeuca lui Creangă", „în dosul casei sale", pe „un cerdac lat, acoperit cu streaşină".

Lasă un comentariu