O mare „absentă" în politică: Credibilitatea!

Nu este niciun secret. Sub „masca" sintagmei: „politica este (și) arta compromisului" se poate ascunde, la urma-urmei, orice înțelegere ocultă (dar și la vedere!) - în defavoarea cetățeanului - dintre doi politicieni cu putere de decizie, ori, mai ales, dintre două partide. Întrucât „politichia" românească ne-a oferit prea multe „exemple" în acest sens, în rândurile de față vom viza doar două instituții fundamentale ale statului: Parlamentul și Președinția.

În cazul primei instituții, ce credibilitate mai pot avea parlamentarii în fața cetățeanului, câtă vreme, de-a lungul anilor, în acest „for al democrației" (cu oameni aleși, nu numiți!) a fost încălcat, nu o dată, unul dintre principiile de bază ale democrației, că toți oamenii sunt egali în fața legii." Ne vin în minte două exemple. Primul: „cazul Borbely". Înaintea votului din Camera Deputaților, președintele UDMR, Kelemen Hunor, făcea următoarea declarație despre László Borbely: „Eu cred în nevinovăția fiecărui om, până când nu există o hotărâre definitivă." Așa este. Dar „nevinovăția" ți-o poți proba doar în justiție, nu în fața Camerei din care faci parte. Or, când, sub masca imunității „fugi" de Justiție, înseamnă că ai ceva de ascuns și devii necredibil în ochii cetățeanului.

Al doilea caz: Varujan Vosganian. Acesta, dacă bine ne amintim, și-a impresionat colegii din Senat - pentru a scăpa de acuzațiile ce i se aduceau - cu lacrimi, mir și rugăciuni! Fiind însă multe alte „exemple" de acest gen, la acea dată, fostul Procuror General, Tiberiu Nițu, cerea modificarea legilor privind statutul parlamentarilor și responsabilitatea ministerială… Propunerile Ministerului Public - adresate Guvernului României - aveau în vedere asigurarea celerității acelor proceduri parlamentare care influențează cursul procedurilor judiciare, precum și stricta delimitare a întinderii atribuțiilor autorității legislative în cadrul acelorași proceduri, în sensul că evaluarea probelor și a oricăror aspecte privind oportunitatea măsurilor este atributul exclusiv al organelor judiciare." Ei, și? La acea vreme, deși deputații ar fi vrut să modifice procedurile de ridicare a imunității parlamentare, cei ai UDMR, în frunte cu liderul lor, Mate Andras Levente, nu au dorit consultări cu Parchetul General. Oare, de ce? Ceea ce i-a făcut pe unii (inclusiv de pe la ambasadele străine acreditate la București) să declare că „în spatele voturilor se ascunde, încă, spiritul gregar al unor găști în care compromisurile și interesele de partid (vezi cazul PSD-ului, în raport cu UDMR-ul!) primează; că cei cu… musca pe căciulă se mai ghidează după principiul „o mână spală pe alta." Apoi, ce credibilitate mai poate avea Parlamentul, câtă vreme, în probleme ce vizează privilegiile deputaților și senatorilor, se votează ca pe vremea Marii Adunări Naționale, Puterea și Opoziția votându-și, după caz, în unanimitate deplină pensii sau indemnizații speciale, fără cea mai mică remușcare și jenă față de cei care i-au ales, concedii nesfârșite ș.a.? Sau când în Parlamentul României se „fabrică" legi inutile, cum ar fi „impozitarea prostituatelor", iar Remus Cernea propunea una dintre cele mai controversate legi (pentru care te și „bufnește" râsul): „Declararea delfinilor persoane non-umane"!

Să ne mai mire atunci că, în ultima perioadă, toate sondajele plasează Parlamentul în coada încrederii populare, între instituțiile democrației? Deloc! Cetățenilor (votanților, în fond!) le mai rămâne o singură speranță: că, la finele anului 2016, vor trăi și zilele când vor avea, în sfârșit, un Parlament și (mai) redus numeric, și respectat.

Cât despre cea de-a doua instituție a democrației - Președinția - la peste un an de la preluarea mandatului de 5 ani, despre noul președinte Klaus Iohannis se poate spune un singur lucru: că așteptările sunt mari, dar rezultatele, încă mici, insignifiante. Cândva, sociologul clujean, Vasile Dâncu (azi, vicepremier în Guvernul tehnocratului Cioloș) spunea că: „Ceea ce poate să facă președintele Iohannis - și nu a făcut niciunul din președinții de până acum, nici cele vreo 10 guverne emanate - este ca, treptat (c-o fi având unul sau două mandate!), să contureze o nouă realitate politică și economică, care să conducă la o schimbare de mentalitate." Or, ce constată românul „de rând"? Că, până la instalarea Guvernului Cioloș (Guvernul Meu), la Cotroceni a fost, timp de un an, alt „actor", aceeași piesă! Înainte scandal Băsescu - Ponta, ulterior, „război" Iohannis - Ponta (război prelungit până azi, când, deși Ponta nu mai e premier, i-a cerut demisia lui Iohannis!). În afara acestei triste constatări (boală veche la români, de la care s-a „molipsit", iată, și neamțul Iohannis) despre el s-a spus că „tace și face." Dar ce face? Dacă „gâlceava" de până acum - președinte-premier - s-a încheiat, cel puțin momentan, prin venirea lui Cioloș, o alta prinde contur. Tensiunile dintre președintele Klaus Iohannis și directorul SIE, Mihai Răzvan Ungureanu, sunt la cote extrem de ridicate. Potrivit unor surse citate de România TV, șeful statului este atât de supărat pe MRU încât i-a cerut demisia din fruntea SIE prin intermediul unui… SMS. Directorul serviciului secret a refuzat însă să-și pună mandatul la dispoziție. S-o fi „molipsit" Iohannis de la Băsescu și Ponta? Fapt este că Iohannis crede (suspicios cum este) că este „săpat" de fostul său consilier, în momentul în care trustul de presă, patronat de omul de afaceri Cristian Burcă, apropiat de SIE, a lansat o serie de atacuri la adresa Președinției. Asta, printre altele… Ce denotă și acest fapt? Că la vârful clasei politice românești dihonia este încă prezentă. Am spune, chiar omniprezentă. De aceea, rănile de dinainte de '89 sau de la Revoluție nu s-au cicatrizat. Dimpotrivă, fisurile, crevasele din societate s-au adâncit. Pare că un nor de ură și dezbinare acoperă, tot mai larg, o țară din care tot mai mulți vor să plece.

Și câte nu ne-a propus Iohannis, la început de mandat, pentru a-i crește credibilitatea și menținerea la cote ridicate a încrederii populare?! Din păcate, ne-a lăsat doar două lozinci: „România lucrului bine făcut" și „România educată." Ce a mai „demonstrat" apoi - cu excepția suitei de vizite în străinătate? Păi, ce-am văzut cu toții. Impresia generală despre felul în care conduce România este (cel puțin, până acum!) de neputință. Treptat, au apărut și bâlbâielile în acțiunile de luare a unor decizii, cum a fost, de exemplu, în chestiunea Codului Fiscal, la care ne-am mai referit. Ce-i drept, opțiunea sa de a face un alt fel de politică a fost salutară. Iohannis nu a reușit, încă, să ne convingă, pe noi, cetățenii, că „România lucrului bine făcut" este posibilă; că este un proiect de vindecare pentru țară, care cere o condiție simplă pentru a funcționa: să ne vedem fiecare de treabă, cu responsabilitate. Dar, poate, că viitorul îi va da dreptate.

Deocamdată, ne place ori nu să recunoaștem, credibilitatea noastră, a cetățenilor, în politicieni, în instituțiile democrației se află, încă, la un nivel scăzut. La 26 de ani de la Revoluție, în spațiul românesc persistă ideile de răzbunare, de ură. Recrudescența acestor sentimente demonstrează că Revoluția a fost și ea doar o revoltă împotriva trecutului, drumul urmat ulterior fiind, adesea, o cale mimetică, cu borduri stabilite de alții. Din păcate, într-o Europă rătăcită în lumea globalizării și a crizelor, egoistă și lipsită de mari lideri, o Românie dezbinată - cum a fost, recent, și la alegerile locale - și debusolată rămâne o pradă facilă.

Un lucru este însă cert. Nici un om - nici Klaus Iohannis, nici alții - nu poate (pot) să facă, de unul singur, schimbările de care avem nevoie pentru a duce o viață mai bună în țara noastră. Marea problemă a României este (acum și în viitor) nevoia de schimbare a mentalității!

Dar, cum și speranța moare ultima, să fim optimiști!

Lasă un comentariu