Mic istoric al poeziei „Doina"de Mihai Eminescu (II)

Distribuie pe:

Indiferent de variante, poezia reia în spirit de poezie populară ideea folosită și în „Epigonii", de preamărire a trecutului, în contradicție cu prezentul palid, în „Doina" fiind „cazul particular" Ștefan cel Mare, care este invocat de a veni din trecutul glorios, pentru a sluji prezentului, „neamului său oropsit" și de a scăpa de „muscali", de „străinul", ce „ te tot paște/ De nu te mai poți cunoaște", de „dușmanii în puhoi" etc.  În prima ediție a volumului „Poesii" de Mihai Eminescu, stabilită și scoasă  de Titu Maiorescu în 1883, care conține un număr de 64 de poezii printre care și „Doina",  în aceasta lipsește versul „Și cum vin cu drum de fier/ Toate cântecele pier.". Scriitorul Miron Manega, cel care a semnalat în presă existența filmului documentar „EMINESCU, Veronica, Creangă", realizat în 1914 de Octav Minar și descoperit de puțin timp în Arhiva Națională de Filme, este de părerea că este o omisiune voită din partea lui Titu Maiorescu, fiindcă Eminescu încrimina „afacerea Stroussberg" (prin care statul român, cu acordul și la presiunea tacită a regelui Carol I, a concesionat în 1868, către un consorțiu prusac - condus de dr. Berthel L. Stroussberg - în defavoarea totală a României și a statului român, liniile ferate: Roman-Galați, cu o ramură Tecuci-Bârlad; Galați-Brăila-Buzău-Ploiești-București și București-Slatina-Craiova-Turnu Severin-Vârciorova), unde Titu Maiorescu, (în pofida faptului că era „conservator", asemeni lui Eminescu, deci opus politic „liberalilor") era  avocat al acestui consorțiu.

Volumul „Poesii" de Mihai Eminescu, unde apare, așa cum spuneam, și poezia „Doina",  are parte, de la ediția din 1883 (apărută de fapt în 1884)  până în anul 1927, de 16 alte ediții „identice sau cu puține modificări", alte zeci de ediții (unele, puține de altfel, sub alte titluri, inclusiv acela pe care l-ar fi dorit poetul  „Lumină de lună") fiind publicate până la cel de-Al Doilea Război Mondial.

„Doina", acestă „poemă politică", „care este mai mult opera gazetarului politic Eminescu, ceea ce nu-i scade, ci dimpotrivă, îi pune în lumină desăvârșirea artistică, întărindu-i definirea care i s-a dat, aceea de capodoperă națională" cum o definea prof. univ. dr. Victor Crăciun în excepționala lucrare «Doina» lui Eminescu-125 de ani", apărută sub egida Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, la Editura SEMNE, 2008, nu avea cum să aibă un destin prea fericit, de circulație liberă, „poporală", într-un regim totalitar (regimul comunist), antinațional în prima sa perioadă, impus de afară, cu largul concurs al „cozilor noastre de topor". De ce era incomodă „Doina"?

Pentru că două lucruri supărau, cu predilecție, conducerea de la București, care la rândul ei nu vroia să supere conducerea de la Moscova. În primul rând, versurile de deschidere a poeziei, „Dela Nistru pân` la Tisa/ Tot Românul plânsu-mi-s-a..", deranja enorm fiindcă Eminescu delimita clar spațiul de românitate, inclusiv cu teritoriul Basarabiei și Bucovinei, devenit, prin acaparare de la statul român, o republică sovietică, Basarabia (parte a Bucovinei fiind încorporată Ucrainei sovietice). În al doilea rând, versurile „...Din Hotin și pân` la Mare/ Vin Muscalii de-a călare,/ Dela Mare la Hotin/ Mereu calea ne-o ațin;...", unde „muscalii", cei care „calea ne-o ațin", fiind „soldați, locuitori ai Moscovei"! Incompatibil cu „prietenia" între „popoarele frățești"!

Profesorul Ghiță Florea, doctor în istoria literaturii române, în dialogul purtat cu eminentul profesor Victor Crăciun, în anul 2008, lasă interesante mărturii, privind pregătirea Centenarului morții (de fapt de nemurire - n.m.) lui Eminescu, din vara anului 1989, de care era însărcinat a se ocupa: „Dădusem avizul ca «Doina» să apară în edițiile de opere de la București, Iași și Cluj. Atunci i-am comunicat (lui Nicolae Ceașescu - n.m.) acestă opinie. «Dar de ce - mi-a răspuns, să apară în ediții cât mai multe și să intre în librării. E un adevăr!» Și astfel au apărut 7-9 ediții care includeau pentru prima oară după decenii de tăcere asupra acestei creații, și poema «Doina». Apoi, cu două zile înainte de festivitatea de la Ateneu am fost chemat din nou de Ceaușescu și m-a anunțat că va lua cuvântul (...) M-am bucurat. Dar la Ateneu, Ceaușescu a citit-o toată! Toată «Doina», de la cap la cap. Și astfel, de atunci, a reintrat în circulație poemul...". Trebuie specificat că este vorba de o circulație scrisă, fiindcă „Doina" a circulat (mereu aș zice) pe cale orală prin recitările sau cântecele de excepție ale actorilor Ștefan Ciubotărașu, Ion Caramitru, Tudor Gheorghe etc. sau  ale poetului Adrian Păunescu, în cadrul Cenaclului „Flacăra". Și nu numai prin ei, ci și prin zecile, sau poate sutele de mii de români care știau și recitau, numai de ei știut unde, „Doina"!!

După „Primăvara de la Praga", când armata română a refuzat să se alăture celor din Uniunea Sovietică, Polonia, Ungaria, Bulgaria, Germaniei „Democrate", pentru a invada Cehoslovacia lui Dubcek, într-un avânt patriotic, pe data de 25 august 1968, poetul Adrian Păunescu a fost la Ceaușescu, cerându-i aprobare (neprimită, „spre a nu irita și mai mult pe sovietici") de a repune poezia „Doina" în circulație oficială. Și totuși, după 16 ani, Nicolae Ceaușescu (prin Nicu Ceașescu) îi comunică poetului Adrian Păunescu că i s-a aprobat cererea făcută cu ani în urmă. (Cererea aprobată avea un mic amendament: recitarea „Doinei", dar fără să fie consemnat acest fapt în cronicile ce apăreau în revista „Flacăra"!!). Astfel, la 13 noiembrie 1984, pe stadionul de fotbal „Avântul" din Reghin, în fața a aproximativ 7.000 de spectatori, pe un frig pătrunzător (după spusele d-lui Ioan Drăgan, fost consilier senatorial al poetului), Adrian Păunescu recită oficial, în cadrul spectacolului Cenaclului „Flacăra", pentru prima dată după 1945, poezia „Doina". (Poate ar trebui ca într-un viitor nu prea îndepărtat oficialitățile din Reghin să se gândească să cinstească acest eveniment printr-o placă de marmură, cu un înscris corespunzător. Ar fi un gest care ar crește zestrea culturală a municipiului de pe Mureș!). Poezia a fost recitată până la interzicerea Cenaclului „Flacăra", întâmplată, parcă neîntâmplător, la 15 iunie 1985! După 1990, Adrian Păunescu a continuat recitarea „Doinei", în cadrul Cenaclului „Totuși iubirea". Și tot ca un fapt ce ține de istoria demersurilor de repunere în circulație a poeziei, Adrian Păunescu solicitase conducerii Partidului Comunist Român, cu prilejul Centenarului morții lui Mihai Eminescu, reeditarea volumului „Poesii" de Mihai Eminescu, ediția lui Titu Maiorescu din 1883, ediție care cuprindea și poezia „Doina", și care a apărut în vara anului 1989, într-o ediție „bibliofilă"!

Alături de alte poezii reprezentative ale lui Mihai Eminescu, „Doina" a fost și ea tradusă în zeci de limbi, de pe mapamond.

Criticul și cercetătorul literar George Călinescu (1899-1965) consideră, printre altele,  „gazetăria lui Eminescu, cea mai înaltă în istoria scrisului românesc", pentru înțelegerea căruia propune analizarea „Doinei", considerând-o „schema unui articol de gazetă eminescian", „un articol în metru poporan" (în „ Opera lui Mihai Eminescu", vol. IV, Ed. Minerva, București, 1985).

Gheorghe Bulgăr (1920-2002), renumit lingvist și eminescolog, consideră „Doina" „...chintesanța resentimentelor poetului față de stările de lucruri din epocă, față de rânduielile strâmbe și suferințele semenilor săi modești, în vreme ce puternicii și înstăriții zilei, în alianță cu profitorii străini, beneficiau de aranjamente veroase în detrimentul avuției naționale, ceea ce Eminescu a criticat, violent și adesea, în publicistica lui" (în „Momentul Eminescu în cultura română", Ed. Saeculum I.O., București, 2000).

Halarambie Corbu (1930-), reputat filolog din Repulica Moldova, într-o reflecție a sa referitor la „Doină", consideră că „poezia capătă semnificația unei spovedanii sângerânde și a unui apel de mobilizare întru apărarea dreptului la viață și existență în propria țară, în propria casă" (în „Discursul direct - aspecte ale publicisticii eminesciene", Chișinău, 2000).

Distinsul academician, scriitor și cercetător literar, fost președinte al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, Mihai Cimpoi (1942-) consideră „Doina" „fundamentalul strigăt existențial al lui Eminescu, identificat în cel mai înalt grad cu cel colectiv - al neamului", cea care a fost „stindardul publicistic-literar al Renașterii basarabene", care „în anii `80 a fost recitată mereu în cadrul manifestărilor populare și al adunărilor intelectualității de creație, nelipsind (nici - n.m.) sub formă cantată... „Doina" eminesciană a asigurat revenirea la alfabetul latin și oficializarea limbii române, victoria valorilor democratice în Basarabia" (în articolul „Eu și teroarea istoriei" din cartea lui Victor Crăciun „Doina" lui Eminescu-125 de ani").

Și ca o încheiere, spusele distinsului profesor universitar, critic și cercetător literar, Ion Rotaru (1924-2006): „Eminescu ziaristul și Eminescu poetul din «Doina» este al nostru, al tuturor românilor. ALTFEL NICI NU SE POATE!"

(Sfârșit)

Lasă un comentariu