Se povesteşte despre un călugăr aghiorit, că atunci când se ruga, avea sentimentul şi convingerea că rugăciunea lui ajunge la Dumnezeu, că este auzită de El. Odată, însă, în timp ce se ruga, simţea că rugăciunea lui nu înainta, că se opreşte, simţea că se împotmoleşte. Aşadar, a început să se întrebe de ce se întâmplă acest lucru? Până când, şi-a amintit că odată a săvârşit un păcat şi că n-a făcut ascultare faţă de duhovnicul său, care încă trăia. Atunci, s-a căit pe loc înaintea lui Dumnezeu şi astfel, calea rugăciunii s-a deschis şi a simţit că ruga lui ajunge la El.
După cum ne spune Sfântul Evanghelist Ioan, când inima ne osândeşte, nu putem să avem îndrăzneala cea bună către Dumnezeu, ca să ne fie deschisă calea, ca să-I vorbim lui Dumnezeu şi să avem sentimentul că ne aude, că rugăciunea noastră ajunge la El. Deci, să ne rugăm, dar nu de formă, ci cu credinţă. Să avem această credinţă, că Dumnezeu ne aude. Să zicem „Doamne miluieşte" şi să primim răspunsul Lui: „Da, vă miluiesc!"
