…Sau, altfel spus, în timp ce, în ultimii 26 de ani, unii s-au îmbogăţit, alţii, dimpotrivă, au tot sărăcit, s-au sacrificat. În România, evident.
La noi în ţară trăiesc, azi, vreo trei generaţii de sacrificiu. Prima este a celor care s-au născut în perioada interbelică sau în primii ani de comunism. Sunt oameni care (din cei ce mai trăiesc!) nu vor prinde „prosperitatea", dacă - după spusele lui Băsescu ne vor trebui, încă, cel puţin, 15-20 de ani ca să recuperăm decalajele faţă de statele mai dezvoltate din Uniune. Şi asta pentru că orice „recuperare" cere, la rândul ei, sacrificii… Cine le face? Ei, aicea-i problema…
Cei născuţi prin anii '60-'70 - adică acei care acum sunt (ar trebui să fie) motorul dezvoltării actuale a ţării - sunt şi ei, într-un fel, o generaţie de sacrificiu. De ce? Întrucât au avut neşansa (ghinionul) să prindă o doză consistentă de comunism. Drept care, dezvoltarea lor a fost, întrucâtva, frânată, iar mulţi dintre ei să nu reuşească să se adapteze în România postrevoluţionară. Ei sunt cei care, după spusele defunctului Brucan, mai au încă nevoie de ani să înveţe democraţia şi au parcurs toată perioada de tranziţie care, după cum ne preciza acelaşi Brucan, s-a încheiat la 1 ianuarie 2007!
Altfel spus, cei între 35 şi 50 de ani au făcut revoluţia, au traversat tranziţia, mai au puţin şi îşi însuşesc lecţia democraţiei, iar acum trebuie să se înhame la caleaşca ce aleargă după Mercedes-urile celor din Vest. Ei vor recupera, probabil, handicapul, dar vor ajunge la finish epuizaţi şi prea bătrâni ca să se bucure de roadele propriei munci.
Dar există şi o a treia generaţie de sacrificiu. Sunt cei numiţi „decreţeii", născuţi după interzicerea avortului de către Ceauşescu. N-au apucat prea mult comunism, dar o parte din ei şi-au văzut părinţii concediaţi din fabricile falimentare. Acum sunt tinerii care au slujbe mizere, fiind plătiţi cu salariul minim pe economie, iar situaţia lor nu se va îmbunătăţi prea curând. Drept pentru care o parte dintre ei şi-au luat lumea „în cap" şi au plecat să muncească prin Spania, Italia, Germania şi prin alte străinătăţuri…
Acum, doar cei de pe băncile şcolii au o perspectivă, într-adevăr europeană. Din toate punctele de vedere. Sigur, realişti fiind, aderarea la UE nu înseamnă coborârea raiului pe pământ, ea face deja multe victime în rândul celor inadaptabili sau neputincioşi şi, mai ales, în perioada incipientă. Această perioadă de adaptare ar fi fost acum depăşită dacă eram primiţi în UE în primul val. Dar emanaţii revoluţiei care s-au cocoţat în jilţurile puterii, călcând pe cadavrele celor jertfiţi s-au opus în cor, sub bagheta unui dirijor priceput, tuturor lucrurilor care ar fi putut genera un embrion de progres.
Să fim însă optimişti. În noul context, al aderării depline, Bruxelles-ul ne va spune ce e de făcut (nu va gândi în locul nostru, ca „tătucul" de până acum!) şi ne va controla dacă ne facem bine temele. Lupta cu noi înşine trebuie să o ducem noi. Orice s-ar spune, dar efectele pozitive ale aderării, timide e drept, au început să se vadă. Încă în perioada premergătoare semnării documentelor aderării, au venit în ţară mai mulţi investitori străini decât în ultimii 20-26 de ani. Iar înlesnirile dobândite pentru a călători în spaţiul european constituie şi o mică reparaţie a demnităţii de român (din păcate, unii ne fac de râs!), pe care noi înşine am ştirbit-o.
Or, prin noile oportunităţi, tinerii şi alte categorii de români (plus milioanele de români aflaţi deja la lucru în ţări ale UE), vor vedea că se poate şi altfel şi vor încerca să facă să fie şi la noi altfel. În aceştia ne e speranţa. Şi mai puţin în guvernanţii care, pentru menţinerea ciolanului, se bălăcăresc, zilnic, sub ochii noştri, ca la uşa cortului. Să ne ajute Dumnezeu!
